Sfinţii aleşi şi sfinţii alegători

Alegerile noastre, intrate în linia dreaptă dinaintea momentului izbăvitor al "punerii votului", au căpătat o tentă prea puţin sau deloc remarcată de analizele politice curente. Scenografia generată de propaganda electorală a partidelor şi a candidaţilor se străduie din răsputeri să plaseaze acţiunea şi "spectatorul" într-o ficţională lume a "sfinţilor". Mă uit şi nu-mi vine a crede ochilor şi urechilor! De pe micile ecrane, din clipurile sale electorale, Ciolacu, mai blajin şi mai "sfinţit" decît însuşi Sfîntu Mitică Blajinul, ne povesteşte lacrimogen varianta scurtă a capitolului pe care şi l-a rezervat în ediţia revăzută şi adăugită a ediţiei pe stil nou a "Vieţilor Sfinţilor". Cea politică! Copilăria, maturitatea, ungerea cu Mirul Politic, opera, coborîrea Sfîntului Har de Partid, urcarea în Scaunul împărătesc de la Palatul Victoria. Finis coronat opus, capodopera, mutarea la cele sfinte, adică la Mînăstirea Cotroceni! Mai au doar să îl îmbălsămeze şi apoi să îl dezgroape ca să constate că nu putrezeşte şi miroase frumos. Despre minunile pe care le-a făcut în viaţă, slavă Domnului, mărturisitorii nu vor lipsi, astfel încît comisia de specialitate a Patriarhiei nu va avea nici o dificultate să îl înscrie în calendarul unuia dintre anii care vin. Alături, într-o ramă turnată din acelaşi material, alt "sfînt", Ciucă. Varianta blajină a unui soi de Sfîntul Gheorghe, fără cal şi suliţă, dar cu A.G. şi antenă de transmisiuni. În uniformă cu grade de general pe umeri. A servit patria de la A la Z, din zori şi pînă în noapte, de la tinereţe pîn' la bătrîneţe etc., chiar dacă nu prea a avut ocazia să se lupte cu balaurii. Mă rog, cronicele apocrife vorbesc totuşi despre un episod al săvîrşirii de minuni, cel de la Nassiriya. Pe principiul sfînt, "crede şi nu cerceta", toată lumea a luat-o de bună. O luăm, deci, şi noi. Toată viaţa lui nu a făcut decît să "sfinţească locul" pe unde a fost şi pe unde a slujit Ţara şi Poporul. Întrucît în calendar avem deja mai mulţi sfinţi Gheorge, unul în plus, "Gheorghe-Ciucă", nu ar deranja prea mult. Asta dacă nu cumva în nesmintita lor înţelepciune, părinţii bisericii nu vor socoti de cuviinţă că "Sfîntul Ciucă", simplu şi direct, asemenea "omului de omenie" căruia suntem îndemnaţi insistent să-i dăm brînci spre Cotroceni, ar fi "a new entry" cu potenţial de succes în clasamentul Billboard. Al sfinţilor! Treaba lor, nu ne amestecăm unde nu ne fierbe oala. La rînd, "Muceniţa Lasconi", cea care după ce s-a lepădat de Satana-SRI, a sărit zglobie în rolul unui soi de Sfînta Varvara, mireasa lui Hristos întru credinţă. Nimic din cele lumeşti nu o mai interesează, ci doar slujirea "Celui de Sus". Nu contează cine este şi la ce icoane se închină, important este să fie Suficient de Sus!

Cît despre alegători, lor li se cere un singur lucru: să aleagă Calea, Lumina şi Adevărul! Şi, ca să nu greşească, ori să se rătăcească în hăţişurile lumeştii şi nemerginitei lor păcătoşenii, li se cere direct şi simplu "să facă ascultare", să urmeze întocmai şi la timp oridinele de partid şi "îndrumările" Înalţilor, Prea Înalţilor, Sfinţilor, Prea şi Înalt Prea Sfinţilor, Capetelor Bisericilor şi Bisericuţelor de Partid. Iar, mai presus de tot şi de toate, să facă ce le spune popa, nu ce face el!

Acum, să nu credă cineva că aş avea ceva împotriva implicării "credinţei" în Politică. Chiar dacă aş avea, tot nu mai contează. Faptul este consumat. Cel puţin în spaţiul istoric şi ideologic al creştinătăţii, cuplul credinţă-putere politică este definitoriu, încă de la origini. Iisus şi credinţa sa, proclamată deschis în Templu şi în adunările din Ierusalim constituie capul de acuzare pe baza căruia va fi trimis la supliciul de pe cruce: propovăduirea nesupunerii faţă de valorile oficiale ale regimului politic al Romei, sfidarea autorităţii ei, lumeşti şi simbolice, culminînd cu pretenţia încununării ca Rege al Iudeilor, ceea ce echivala cu negarea radicală a autorităţii imperiale. De aici înainte, binomul credinţă-politică, respectiv biserică-politică devine o constantă a istoriei creştinismului, aşa cum este o constantă a istoriei religiei mozaice şi islamice. Norma modernităţii, cea a separării puterii politice de cea bisericească a fost de mult trecută la "trecut". Un trecut considerat astăzi, oficial, mai degrabă ca o erezie, decît ca un cîştig social. Şi asta nu doar în locurile creştinătăţii, ci şi în mai toate ţinuturile credinţelor "militante". Lumea politică a post-modernităţii a redescoperit arma de succes a marilor bătălii pentru sufletele, minţile şi mai ales voturile "credincioşilor". Nu forţa spirituală a credinţei interesează, ci forţa politică a instituţiilor lumeşti care pretind muritorilor de rînd ascultare, supunere şi înregimentare, în numele credinţei. De toate felurile şi de toate nuanţele. În America, rolul politic al bisericii Catolice, dar mai ales al diferitelor variante protestante ale bisericilor creştine a fost decisiv în alegerile prezidenţiale, cel puţin de la Kennedy încoace. Decisiv pentru orientarea votului. Milioane de voturi! În Rusia, biserica este de mult instituţie "de partid şi de stat". L-a ridicat de mult în rang de "sfînt" pe Putin, sfinţeşte cu osîrdie tancuri, bombe şi drone. Cu pretenţii ferme de Scaun Întîistătător al Ortodoxiei ea este nu a doua, ci prima forţă politică a societăţii ruse, cu valenţă de pilier al puterii de la Kremlin. Lumea musulmană a epocii post-moderne cunoaşte şi ea o înflorire fără precedent, în raport cu modernitatea, a înregimentării de masă, politico-religioase, avînd ca prototip regimul alatoyahilor de la Tehran. Cît despre Israel, pretenţia unui stat laic a fost de mult îngropată şi toată lumea ştie, chiar dacă nu o declară public, unde stau cheile puterii.

Politica şi în bună măsură societăţile post-modernităţii au ales să înlocuiască proiectul împămîntenirii "Împărăţiei lui Dumnezeu", cu proiectul mult mai lucrativ politic şi ceva mai simplu de realizat, cel al înregimentării politice de masă, în numele lui Dumnezeu.