Sfîrşitul tranziţiei

Semnele arată că societatea românească se află, deja, dincolo de limitele tranziţiei. Aceasta ar fi vestea bună. Vestea rea este că, cel puţin jumătate de secol, de aici înainte, conţinutul vieţii noastre sociale va fi rezultatul problemelor nerezolvate ale tranziţiei, al solidificării soluţiilor prost concepute şi încă şi mai prost aplicate, în aceeaşi perioadă. Cu alte cuvinte, în loc de un popas al suferinţei, de tranziţia-purgatoriu din care să ieşim curăţaţi de păcate, capabili să urcăm treptele "Paradisului" dezvoltării, să fructificăm oportunităţile istoricei reintegrări europene, ne-am amenajat un iad stabil, solid, cu şanse mari de eternizare. Cel puţin două generaţii vor suferi supliciul cufundării, pînă la gît, în haznaua păcatelor, mai mari sau mai mici, ale celor ce s-au înscăunat în jilţurile puterii, în aceste două decenii, la care se adaugă conştiinţa grea a faptului că supliciul nu este deloc unul trecător.

Politica românească a fost condamnată la ineficienţă şi irelevanţă, în plan social. Această perioadă a stabilit că ea nu are altă raţiune decît siluirea voinţei electorale, în scopul obţinerii voturilor necesare accesului la guvernare; că orice mijloc este bun şi este permis, pentru aceasta: de la minciuna sfruntată, la mituirea cu kilogramul de orez sau cu suta de "euroi"; că guvernarea nu are alt sens decît obţinerea de către deţinătorii vremelnici ai posturilor ministeriale, parlamentare, ori din înaltele cercuri ale justiţiei, a beneficiilor personale, exprimate precis în euro şi dolari. Ceea ce acum un deceniu, să spunem, era un secret acoperit cu grijă de legea tăcerii interesate, ba, uneori, chiar de Lege, a devenit astăzi un adevăr trivial, pe care-l recunoaşte şi-l acceptă toată lumea. Politica de pradă este singura modalitate, legitimată social, de exercitare a autorităţii de guvernare, în spaţiul public. Partidele nu sunt nici maşinării capabile să producă proiecte de dezvoltare socială, nici să acumuleze şi să trans-mită experienţă politică, nici instrumente ale selecţiei, pe baza criteriilor care ţin de valoarea socială a personalităţilor chemate să intre în sfera gestiunii treburilor publice, nici spaţii ale dezbaterii şi confruntării ideilor, ori a soluţiilor la problemele societăţii, ci doar instrumente ale politicii de pradă. Electoratul nu trebuie să fie nici informat şi cu atît mai puţin format să participe la dezbaterea adevăratelor probleme ale societăţii, ci doar încîntat, pentru cîteva zile, pentru cîteva ore, prostit în faţă şi transformat în spectator tîmp al "panaramelor" de doi bani, organizate de agenţiile specializate în activităţi de "bîlciketing" politic (asta pentru că la noi piaţa este doar bîlciul din obor, restul sunt mişmaşurile dintre rechinii pieţei şi admi-nistratorii, regle-mentatorii sau supra-veghetorii ei).

Economia României are ca sens principal de funcţionare, cel puţin un secol de acum înainte, doar plata datoriilor acumulate în aceste două decenii, ce vor fi sporite de deficitul ulterior al balanţei publice; mecanisme fundamentale ale economiei din România vor fi create de activităţi primar sau secundar derivate, slab sau deloc tehnologizate, din sfera serviciilor non-industriale şi a comerţului cu deficit pentru vînzătorul mărfurilor autohtone şi supra-profit pentru importator. Nivelul general al activităţii economice va asigura populaţiei doar pragul de subzistenţă, în timp ce costurile crizelor globale vor fi mult mai ridicate decît în spaţiile economice cu resurse, umane şi de capital, capabile de restructurare şi reorientare.

Infrastructura socială va rămîne blocată la stadiul "precar", activităţile principale, cele care vor înghiţi majoritatea investiţiilor, fiind cele de "reparaţii şi întreţinere". Subsistemele sociale care asigură existenţa şi întreţinerea capitalului uman vor funcţiona în stare permanentă de criză, pe fundalul unui proces constant de degradare: natalitate redusă şi scăderea masivă a populaţiei în următorii 50 de ani; educaţie precară, cu scăderea dramatică a potenţialului de creativitate tehnologică şi socială; sănătate publică hiper-minimală, cu consecinţa directă a scăderii generale a speranţei de viaţă şi a potenţialului performanţei profesionale; socializarea instituţională redusă la norme de dresaj şi înregimentare, cu consecinţa limitării drastice a spaţiului de libertate individuală, atît la nivelul activităţilor practice, cît şi al celor de cunoaştere.

Cultura de îmbogăţire spirituală a devenit deja o activitate socială "de nişă", cu acces supralimitat de barierele economice, în timp ce majoritatea este "hrănită" cu "înlocuitori", cu produsele de masă ale subculturii, locale sau de import.

Toate aceste fenomene nu sunt nişte proiecţii într-un viitor înnegurat! Ele sunt deja realităţi ale zilei de astăzi. Diferenţa este că a dispărut şansa reversibilităţii, şansa ca ele să nu facă legea, să nu dicteze cadrul vieţii noastre sociale. Noii stăpîni sunt deja în pîine şi au amîndouă mîinile ocupate: una cu biciul, cealaltă cu cuţitul.