Şi acum, ce urmează?

2004 este un an important în istoria de după căderea comunismului, căci este anul în care ar trebui să aibe loc o cotitură decisivă în economie. Sigur, ar fi fost bine ca această cotitură să fi avut loc înainte de 2004. Dar aşa s-au petrecut lucurile la noi.

Ce face din anul 2004 un an special? Faptul că, precum într-o intersecţie, în 2004 se întîlnesc mai multe evoluţii care au avut loc, chiar dacă nu neapărat în paralel, cel puţin cu un grad ridicat de autonomie. Uneori chiar contrazicînd unele dintre regulile constatate în economiile societăţilor dezvoltate.

În primul rînd, 2004 este anul în care se realizează mult dorita stabilizare macro-economică. Au mai fost perioade de scădere a inflaţiei în România după 1991, dar niciodată atît de lungi şi atît de fructuoase ca cea care a început în 2000. Din 2000 şi pînă acum, politicile conjugate ale BNR şi ale Guvernului au dus la scăderea continuă şi fermă a inflaţiei, la menţinerea deficitului bugetar la o cifră aproape incredibil de mică, la un deficit de cont curent suportabil - chiar dacă mare şi în creştere - şi la menţinerea cursului de schimb în limite rezonabile. Ba, în această ultimă privinţă, BNR a dus chiar o politică de întărire a leului care s-a apreciat puţin în raport cu principalele monede internaţionale - dolarul american şi euro. Dacă adăugăm la aceasta rezervele valutare ale BNR, mai mari ca niciodată, atunci putem înţelege optimismul acesteia, exprimat în intenţia de a emite "leul greu", ca un mod de a ne anunţa că a pus capăt inflaţiei.

În al doilea rînd, 2004 este anul în care, practic, se termină privatizarea. După privatizarea companiilor de petrol şi gaze, a distribuţiei de electricitate şi a BCR, prin portofoliile guvernului mai rămîne doar ceea ce nu mai poate şi nici nu mai merită efortul de a fi vîndut. "Marea împărţeală", trecerea în proprietate privată a uriaşei avuţii socialiste, s-a încheiat. Nu au mai rămas decît firimiturile. De acum încolo, orice economie s-ar construi în România, de piaţă "funcţională" sau mai puţin funcţională, ea va fi o economie care se întemeiază pe proprietatea privată.

De asemenea, va fi o economie puternic integrată în economia europeană mai ales. Integrarea României în Uniunea Europeană este un proces care încă nu s-a încheiat, dar transformările aduse economiei româneşti în procesul de integrare sunt atît de semnificative încît economia noastră este, deja, mai puternic legată de economia europeană decît era pe vremuri de economia ţărilor membre ale CAER.

Apoi, 2004 este al cincilea an consecutiv de creştere economică susţinută. Procentul mediu de aproape 5% nu este cine ştie ce record, dar cinci ani de creştere economică au avut darul să trezească încrederea în economia românească. Iar cel mai bun argument în acest sens este expansiunea rapidă a creditului privat pentru consum. Sigur, dobînzile şi comisioanele pe care le plătesc românii pentru ceea ce cumpără sunt încă mult mai mari decît în lumea dezvoltată. Dar faptul că marile bănci private au început să parieze pe veniturile salariaţilor români, dovedeşte încrederea lor că pe aceşti oameni nu-i mai aşteaptă, în viitorul imediat, un risc semnificativ de a-şi pierde locurile de muncă, de a li se diminua brusc salariile prin deprecieri ale monedei, ajungînd astfel în situaţia de a nu-şi putea plăti creditele.

Şi, deloc în ultimul rînd, a avut loc şi mult aşteptata restructurare a economiei româneşti. Industria pare a se fi "scuturat" cam de tot ce nu era viabil. Numeroasele schelete ale combinatelor siderurgice, metalurgice, de construcţii de maşini etc. dezafectate sau doar părăsite stau mărturie a acestei restructurări. Iar ceea ce a supravieţuit pînă acum, adică textilele şi încălţămintea, ceva industrie constructoare de maşini şi ceva siderurgie şi metalurgie are toate şansele să supravieţuiască şi în continuare. Este adevărat că în agricultură încă nu s-a întîmplat mare lucru şi că circa o treime din România stă în afara noii economii de piaţă, dar, în schimb, avem o industrie nouă, extrem de dinamică şi în plin avînt - industria de IT şi comunicaţii. În acelaşi timp, sistemul financiar pare a se fi însănătoşit după ce controlul său a fost preluat, aproape în întregime, de capitalul străin. Lungul şir de falimente ale băncilor, societăţilor de asigurări şi fondurilor de investiţii cu capital românesc, construite mai degrabă pentru a-şi devaliza clienţii decît pentru a face afaceri, s-a încheiat, iar finanţele româneşti par a se fi însănă-toşit.

Dacă la toate acestea adăugăm securitatea sporită a investiţiilor în România după ce am devenit membri ai NATO şi am obţinut o decizie politică a Uniunii Europene cu privire la aderarea din 2007, atunci putem înţelege de ce 2004 este un an special în istoria României. Este anul în care putem considera că suntem la încheierea tranziţiei.

Ei bine, am făcut-o şi pe asta! De aici încolo, ce urmează?

Iată o întrebare la care nu se grăbeşte nimeni să răspundă, ca şi cum politicieni, oameni de afaceri, intelectuali şi chiar simpli cetăţeni am ajuns să ne simţim atît de bine în lunga noastră tranziţie încît refuzăm să ne gîndim ce facem după ce ea, în sfîrşit, se termină. Dar ceva trebuie să facem, adică să gîndim şi, apoi, să proiectăm. Căci să lungim tranziţia, bîjbîind la nimereală una sau alta dintre direcţiile de dezvoltare posibile nu ar face altceva decît să lungească riscurile tranziţiei.

Ce facem cu ruralul şi cu cele trei milioane de oameni ocupaţi inutil în agricultură (la productivitatea muncii din ţările dezvoltate am avea nevoie doar de vreo cîteva sute de mii)? Ce industrii dezvoltăm şi pe care dintre ele le transformăm în "motorul" dezvoltării durabile despre care vorbim atîta? În ce vom investi banii guvernului, ai populaţiei şi ai potenţialilor investitori străini? Ce vom preda în şcolile noastre, astfel încît să le folosească viitorilor muncitori, ingineri, economişti etc.? Pe scurt, ce şi cum vom dezvolta de acum încolo şi asupra a ce ne vom concentra eforturile? Căci, celebra "strategie de dezvoltare" a ţării de pînă în 2005 este deja insuficientă.

Iată o întrebare la care trebuie să răspundem repede, mai întîi intelectualitatea, iar apoi oamenii politici, în ciuda faptului că 2004 este şi an electoral.