SIF-URILE: 20 DE ANI DE ACTIVITATE SIF-urile pot acţiona, de la egal la egal, cu oricare investitori financiari din lume

La început s-au numit Fondurile Proprietăţii Private sau, pe scurt, FPP-uri. În 1995, Programul de Privatizare în Masă le-a schimbat denumirea în Societăţi de Investiţii Financiare, pentru a reflecta mai bine noul lor statut şi rol economic.

În 1999, acţiunile lor au fost înscrise la cota Bursei de Valori Bucureşti, devenind, în scurtă vreme, cele mai lichide (şi atractive) titluri tranzacţionate pe piaţa românească, statut pe care îl mai au, în mare măsură, şi în prezent. Au devenit acţionari semnificativi în bănci, în BVB şi SIBEX, au făcut obiectul unor lupte acerbe pentru control, au atras personaje cheie din lumea afacerilor, ba chiar şi atenţia unora dintre cei care au operat la limita greu de definit dintre afacerile legitime şi banii proveniţi din surse discutabile.

Conducerile lor au fost iniţial numite politic, iar mai tîrziu s-au consolidat prin achiziţii proprii de acţiuni şi alianţe cu acţionari importanţi sau folosind protecţia unor măsuri de limitare a deţinerilor şi drepturilor de vot şi dezvoltînd proceduri complicate de reprezentare şi/sau vot prin corespondenţă administrate de staff-ul propriu. Unii dintre conducătorii SIF au devenit figuri respectabile şi apreciate ale mediului de afaceri, peste unii s-a aşternut uitarea, alţii au ajuns la închisoare.

La 20 de ani de la înfiinţare, cele 5 SIF-uri sunt încă destul de puţin cunoscute de marele public, iar opiniile pertinente despre locul şi rolul lor în societatea şi economia românească apar destul de rar. Cum şi de ce au apărut? Ce au făcut în 20 de ani? De ce sunt cinci? Ce sunt SIF-urile în prezent? Care va fi viitorul lor?

Înfiinţarea FPP-urilor a fost consecinţa directă a unei prevederi hazardate, introduse prematur în Legea 15/1990, la insistenţa unor economişti de orientare social-democrată şi a unor politicieni ai momentului, care au considerat că este obligatoriu ca, în corpul respectivei legi, să fie introdusă o prevedere referitoare la privatizare cu participarea populaţiei, pentru a respecta atît promisiunile făcute, cît şi pentru a răspunde aşteptărilor. Astfel a apărut prevederea că "30% din capitalul social al societăţilor comerciale" va fi atribuit gratuit cetăţenilor români îndreptăţiţi. Cît înseamnă acest 30%, cum să-l împarţi, în ce formă, cum defineşti corect care erau cetăţenii îndreptăţiţi, ce instituţii trebuie să gestioneze procesul şi multe alte astfel de întrebări şi-au căutat răspunsul timp de un an şi, abia la sfîrşitul lunii mai 1991, a apărut proiectul legii privatizării care prevedea alocarea acestei cote de 30% către cinci organisme de plasament colectiv, inspirate oarecum din experienţa fondurilor de tip "SICAV" din Franţa, care să se numească Fondurile Proprietăţii Private şi să fie amplasate la Bucureşti, Braşov, Bacău, Arad şi Craiova.

Aceste instituţii urmau să fie încadrate cu personal de specialitate cu bune cunoştinţe de economie, finanţe şi limbi străine de circulaţie internaţională care trebuiau să administreze averea alocată către circa 17,5 milioane de cetăţeni pînă în momentul în care aceştia vor putea să-şi valorifice deţinerile prin convertire în acţiuni la alte societăţi sau prin vînzare.

De ce s-a ales această soluţie complicată?

În primul rînd pentru că o soluţie simplă, cum ar fi fost distribuirea echivalentului bănesc, ar fi condus la o agravare a inflaţiei şi a deprecierii monedei naţionale, într-un moment în care presiunile în aceste direcţii erau deja vizibile. O altă soluţie precum distribuirea directă de acţiuni către salariaţii societăţilor comerciale ar fi fost inechitabilă şi foarte greu de realizat logistic, iar varianta utilizată mai tîrziu, de subscriere a unor "vouchere" sau cupoane direct la societăţi, ar fi fost destul de greu de înţeles la acel moment.

De altfel, nici trei ani mai tîrziu procesul privatizării în masă nu ar fi putut fi încheiat corespunzător dacă nu ar fi avut şi nişte instituţii financiare la care să subscrie cei care nu se orientau către o întreprindere specifică (de fapt, cele mai multe subscrieri de cupoane au fost la SIF-uri).

Desigur că ar merita discutat de ce au apărut cinci FPP-uri şi nu şapte, cum a fost o variantă a proiectului, de ce la Arad şi nu la Timişoara sau de ce la Bacău şi nu la Iaşi şi multe altele asemenea, care au necesitat multă muncă şi gîndire în procesul de elaborare a legii (şi de imaginare a sistemului care urmează a fi creat), dar istoria "chinurilor facerii" nu face obiectul acestui material.

Am să insist puţin doar asupra a două aspecte care au făcut obiectul discuţiilor între specialiştii români şi străini pe parcursul acestui an de muncă din care au rezultat elementele de bază pentru înfiinţarea şi funcţionarea FPP-urilor, respectiv modul de conducere şi administrare şi modul de alcătuire a portofoliului (alocarea activelor între cele cinci SIF-uri), deoarece acestea sunt încă relevante şi în prezent.

Discuţiile cu privire la normele metodologice de aplicare a legii au continuat pînă la începerea activităţii efective a FPP-urilor, dar coordonatele principale au fost schiţate prin discuţii cu specialişti aduşi de către o firmă de prim rang din investment banking, respectiv Lazard Freres, ca şi cu cei care au acordat asistenţă de la început în domeniul privatizării, respectiv de la Shearman&Sterling şi Coopers&Lybrand, iar, după începerea funcţionării, fiecare FPP a beneficiat de asistenţă tehnică din partea unor specialişti de prim rang plătiţi prin ajutorul oferit de programe guvernamentale bilaterale cum a fost British Know How Fund pentru FPP4 Muntenia, sau de programe multilaterale, precum programul Phare al CEE.

Discutarea şi alegerea soluţiilor tehnice pentru alocarea acţiunilor între cele cinci FPP-uri au fost lungi şi aprinse. Enunţul era simplu: 30% din acţiunile fiecăreia dintre cele circa 5.700 de societăţi comerciale trebuiau împărţite între cele cinci FPP-uri şi să rezulte portofolii echilibrate valoric. S-au propus diverse metode, s-au făcut simulări, s-au analizat diverse scenarii, s-a propus chiar şi o alocare loteristică, s-a încercat să se ţină cont şi de aspecte de imagine sau ambiţii locale, dar obiectivele centrale urmărite au fost acelea de a asigura o împărţire echilibrată şi o gestiune cît mai corectă în interesul acţionarilor.

Pînă la urmă s-a optat pentru o alocare bazată pe criterii mixte:

-pentru întreprinderile mari se va folosi o alocare cu prioritate din anumite domenii, pentru a da o orientare strategică respectivului fond (de exemplu, pentru FPP3 Transilvania una din orientări a fost turismul şi i s-au alocat 30% dintre acţiunile celor mai mari unităţi din turism, pentru FPP1 Banat-Crişana, una dintre componentele strategice a fost prelucrarea lemnului, industria celulozei şi a hîrtiei, pentru FPP5 Oltenia a existat o alocare preferenţială a acţiunilor societăţilor din industria chimică etc);

-pentru întreprinderile mici şi mijlocii s-a optat, ca regulă generală, pentru alocarea geografică.

Aceste criterii s-au suprapus uneori, şi nu au mai fost avute în vedere în momentul elaborării PPM, dar respectiva alocare iniţială şi-a pus amprenta asupra portofoliilor celor cinci FPP-uri şi SIF-urile actuale moştenesc destul de mult din orientarea iniţială şi păstrează elementele cele mai bune din alocarea primară.

Un caz aparte a fost pentru acţiunile societăţilor bancare: 30% din acţiunile băncilor cu capital majoritar de stat au fost împărţite egal între cele cinci FPP-uri, ceea ce ulterior a condus la concertări ale strategiilor SIF-urilor care au mers mai departe decît ar fi fost de dorit. De altfel, "alinierea" politicii SIF-urilor a fost mulţi ani foarte puternică (dacă privim, de exemplu, nivelul dividendelor distribuite sau subscrierile comune la anumite societăţi), făcînd să dispară ideea iniţială de concurenţă reală între acestea.

Din perspectiva ulterioară, alocarea efectivă a constituit o reuşită, avînd în vedere că şi după transformări şi modificări serioase atît în interiorul SIF-rilor cît şi în mediul economic în care acţionează se menţine un relativ echilibru şi la unele au fost menţinute anumite orientări strategice (vezi interesele SIF3 în turism, de exemplu).

În ceea ce priveşte managementul, consultanţii străini au opinat încă de la început că trebuie atribuit direct unor administratori de fonduri profesionişti. În 1991-1992 nu era acceptabil în România ceea ce s-a petrecut la mai bine de 15 ani diferenţă cu Fondul Proprietatea, şi anume încredinţarea gestionării unor active româneşti, proprietatea cetăţenilor români, unor străini. Nici legislaţia românească nu prea prevedea explicit posibilitatea ca administratorul unei societăţi pe acţiuni să poată fi o persoană juridică (prima instituţie cu conducere dualistă a fost o "instituţie publică administrată privat", respectiv Bursa de Valori Bucureşti în 1995).

Pe de altă parte, în 1992 nici nu erau prea mulţi administratori profesionişti dornici să facă cunoştinţă cu minerii.

Astfel s-a ajuns la situaţia în care primele conduceri ale SIF-urilor să fie numite politic, respectiv de Guvernul României, prin ordonanţă, iar ulterior de către Parlamantul României, cu întreaga cohortă de consecinţe ale unor legături prea strînse între politicieni şi gestionarea unor valori.

Dacă privim lista primelor numiri (vezi lista), observăm atît unele linii de continuitate, cît şi anumite legături de interese care persistă şi în ziua de astăzi. Din fericire, priceperea şi preocupările politicienilor din acele momente nu permiteau un amestec foarte brutal şi necesităţile de gestionare corectă şi eficientă, ca şi pregătirea profesională continuă şi contactul cu specialiştii străini au prevalat, inducînd o puternică componentă profesională. Legătura cu politicul însă a permis unor membri ai conducerilor SIF-urilor să-şi protejeze foarte eficient poziţiile şi să aibă o considerabilă influenţă asupra elaborării şi modificării oricărui act normativ care afecta statutul SIF (vezi durata de la apariţie şi pînă la adoptarea legii cu privire la pragul de deţinere, de exemplu).

În prezent, cele 5 Societăţi de Investiţii Financiare sunt societăţi comerciale private cu un număr mare de acţionari persoane fizice şi instituţionali, de tipul fondurilor închise de investiţii, cu acţiunile înscrise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, respectiv Bursa de Valori Bucureşti, care administrează active de circa 1 miliard de euro, la valorile actuale, distribuite relativ echilibrat între cele cinci. Patru dintre ele au menţinut modul de administrare iniţial, unul a adoptat o structură duală, cu o separaţie foarte clară între reprezentanţii acţionarilor, aleşi direct de acţionari şi administratorul cu puteri executive.

Aceste societăţi sunt astăzi, la 20 de ani de la înfiinţarea lor, mult mai aproape de conceptul iniţial, fără să atingă însă "parametri proiectaţi". Conceptul iniţial a suferit foarte multe influenţe, dar putem aprecia că unul dintre obiectivele iniţiale, respectiv acela de a crea cîteva companii financiare importante, care să ajute la dezvoltarea economică regională, a fost atins.

Patru dintre SIF-uri, amplasate în centre urbane importante (Arad, Bacău, Braşov, Craiova) s-au dezvoltat în puncte cheie de sprijin pentru economia regiunilor respective, şi-au construit sedii impozante în oraşele respective, au contribuit la privatizare, au investit într-o serie de afaceri din zonă, şi-au adus contribuţia la administrarea mai multor firme de interes local sau naţional, s-au implicat în restructurarea unor societăţi cu probleme, şi-au adus o contribuţie însemnată la formarea profesională şi îmbunătăţirea managementului în zone în care influenţa centrului şi a investiţiilor străine a fost multă vreme destul de redusă.

Administrarea SIF-urilor a fost în general corectă (cu unele excese în perioada "romantică" de pînă în 1999, dacă ne amintim de avalizările neortodoxe făcute de SIF2 sau de "afacerea" CI-CO făcută de SIF4 sau alte cîteva asemenea, unele scandaluri dar toate depăşite cu succes) şi destul de performantă, dacă ne gîndim la dividendele distribuite (cu zgîrcenie, apreciază unii, cu prudenţă, spun alţii), la creşterea cursului acţiunilor, la conservarea şi creşterea activelor încredinţate spre administrare şi la mediul social economic şi politic în care au evoluat.

Toate cele cinci SIF-uri sunt în prezent instituţii financiare solide cu prezenţe bine conturate în mediul economic românesc, dar şi cu investiţii pe pieţe externe, care pot acţiona în economia europeană şi în economia globală de la egal la egal cu oricare alţi investitori financiari din lume.

Desigur că multe dintre limitările determinate de modul în care aceste instituţii au apărut şi s-au dezvoltat istoric pot şi vor trebui să fie eliminate pentru a asigura competitivitatea acestor instituţii, desigur că managementul şi strategiile de administrare vor trebui îmbunătăţite, dar un fapt este cert: oricare dintre cele cinci SIF-uri poate fi, exact în forma în care funcţionează în prezent, un jucător însemnat în România şi în regiune.

Interesul manifestat constant după listarea acţiunilor SIF-urilor de către investitori români şi străini (chiar dacă diminuat de criza financiară globală şi de slăbiciunile structurale ale pieţelor financiare româneşti, devenite mult mai vizibile în ultimii ani) sunt în acelaşi timp o dovadă pentru viabilitatea acestor companii cît şi un stimulent pentru viitor.

Funcţionarea FPP-urilor ca instituţii ajutătoare în procesul privatizării, în perioada 1992-1995 a fost, de asemenea, un succes parţial. Parţial pentru că s-ar fi putut face mai mult, succes pentru că în acea perioadă FPP-urile au constituit "vîrful de lance" al activităţilor de privatizare pentru întreprinderi de talie mică şi medie presând constant Fondul Proprietăţii de Stat să-şi respecte misiunea şi contribuind direct la privatizare prin preschimbarea certificatelor de proprietate în acţiuni la peste 450 de societăţi comerciale.

Şi în cazul societăţilor comerciale mari atitudinea FPP-urilor (SIF-urilor) a fost constant mult mai favorabilă trecerii la proprietate sau administrate privată. În cadrul "marii cuponiade", cele cinci SIF-uri şi-au adus o contribuţie majoră atît în ceea ce priveşte informarea publicului, logistica procesului de subcriere şi atragerea de viitori acţionari. Cred că aprecierea că cele cinci SIF-uri au fost printre marii cîştigători ai Programului de Privatizare în Masă nu este exagerată: compensările cu FPS au contribuit la simplificarea portofoliului, deţinătorii de cupoane atraşi (sau care nu au avut altă opţiune) au contribuit la crearea unei mase mari de acţionari (cu problemele aferente, dar şi cu beneficiul unei mari dispersii care a contribuit la succesul ulterior al tranzacţionării pe piaţă), iar instituţiile au pornit pe drumul transformării din nişte creaţii hibrid în societăţi comerciale normale, subiecte de drept privat, care funcţionează exclusiv în interesul acţionarilor. Acest parcurs nu s-a încheiat încă, SIF-urile făcînd încă obiectul unor prevederi speciale şi avînd încă de gestionat interese comune cu unele instituţii publice, există încă legături mai multe şi mai puternice cu factorul politic, dar procesul care a fost amorsat odată cu schimbarea denumirii şi întărit odată cu listarea, respectiv evoluţia către o guvernanţă corporativă corespunzătoare şi transparentă, se află în ultima sa etapă.

Este rezonabil, cred, să se estimeze că, odată cu concentrarea acţiunilor şi implicarea din ce în ce mai puternică a unor acţionari semnificativi în alegerea administratorilor (vezi evoluţiile recente de la SIF4 şi declaraţiile recente ale domnului Constantin Frăţilă în legătură cu SIF3), evoluţia SIF-urilor către normalitate se apropie de final.

Luptele pentru controlul managementului la societăţile cu dispersie mare a acţionarilor sunt un fenomen normal şi benefic, chiar dacă noi nu prea suntem obişnuiţi cu ele pe meleagurile mioritice. Presiunea constantă din partea acţionarilor este legitimă şi licită în cadrul societăţilor pe acţiuni şi constituie un factor de asigurare a performanţei managementului. Diversele limitări introduse în legislaţia românească şi/sau utilizarea necorespunzătoare a unor prevederi teoretic corecte, menite să protejeze managementul de abuzuri (vezi cazurile de limitare a votului pentru "concertare"), nu sunt decît reflexe ale unei societăţi în care temerea de schimbare şi dorinţa de stabilitate a unei mari părţi a cetăţenilor au fost eficient exploatate de cei ajunşi în funcţii pentru menţinerea poziţiilor.

Protejarea unui management profesionist şi eficient de eventualele solicitări abuzive sau neîntemeiate ale acţionarilor se face în lumea civilizată prin raporturi contractuale şi nu prin limitări administrative şi cred că în această direcţie se va îndrepta şi societatea românească.

În ceea ce priveşte restructurarea portofoliilor şi plasamentele financiare, performanţa FPP-urilor şi ulterior a SIF-urilor a fost cel puţin discutabilă. Utilizarea unui management prea numeros şi nu întotdeauna profesionist a făcut ca SIF-urile să nu aibă o strategie foarte coerentă cu privire la deţinerile din portofoliu şi nici cea mai bună abordare a plasamentelor financiare. Amestecul de prudenţă cu o puzderie de interese mai mari sau mai mici locale sau centrale, activitatea deficitară şi deseori neprofesionistă din domeniul comunicării au condus la numeroase nemulţumiri din partea mediilor financiare, a unor acţionari, dar şi a publicului larg. Utilizarea expresiilor "baronii SIF", "sifonauţii" şi altele asemenea sunt reflectarea unei percepţii (poate greşite) că avuţiile gestionate de SIF-uri aduc beneficii doar pentru conducătorii acestora, care caută să-şi consolideze şi perpetueze beneficiile.

Schimbările recente ale reprezentanţilor acţionarilor de la SIF4 au reflectat clar aceste procese dar, la două luni de la această schimbare, în afară de cerinţa de reziliere a contractului cu administratorul, nu ştim mai nimic despre strategia noilor reprezentanţi. Este, desigur, prematur să încercăm să evaluăm în ce măsură curentele noi aduse de dorinţa de schimbare sunt mai bune decît conservatorismul şi încetineala administratorilor în funcţie (în general, la toate cele 5 SIF-uri), dar atacul declanşat asupra poziţiilor "senatorilor de drept" este în mod cert un element pozitiv. SIF-urile vor supravieţui şi se vor dezvolta ca efect al acţiunii acţionarilor şi a presiunii exercitate de aceştia asupra managementului pentru asigurarea de performanţă. Aceste instituţii nu mai sunt "depozitarii" averii alocate poporului în procesul privatizării, ci nişte organisme de plasament colectiv care trebuie să le asigure deţinătorilor de titluri randamente superioare altor plasamente financiare pentru a-şi menţine atractivitatea.