Simetrii întâmplătoare

În orice ţară normală, din punct de vedere constituţional, situaţia din România ar fi dus, de multă vreme, la alegeri anticipate. Un guvern fără susţinere parlamentară este o imposibilitate democratică. La noi, imposibilul este realitate şi, ca să nu lipsească bomboana de pe colivă, am bifat şi imposibilul la pătrat: cu un Parlament în care susţinătorii guvernamentali ocupă mai puţin de unul din cinci fotolii, moţiunea de cenzură a căzut! Se vede însă treaba că nu doar inima are raţiuni, pe care Raţiunea nu le cunoaşte, ci şi politica parlamentară la români are soluţii pe care democraţia din cărţi nu le-ar fi putut prevedea, în veci! Două ţări din apropierea României probează faptul că noi suntem excepţia prin aberaţie: Polonia şi Ucraina. Prima este o democraţie zguduită de convulsii, odată cu intrarea în zodia "gemenilor" Kaczinski, sigură totuşi pe soluţiile şi instituţiile sale democratice. Alianţa de guvernare s-a rupt, Polonia va avea alegeri anticipate, doi ani înainte de termen. Ucraina nu este nici pe departe o democraţie stabilizată, dar după ce s-au încercat aproape toate soluţiile nerealiste, după ce Preşedintele şi Premierul s-au ţinut în "şah etern", după ce Parlamentul, Curtea Supremă şi Preşedintele s-au încăierat pe autoritatea de dizolvare a Parlamentului, în cele din urmă, totuşi, s-a recurs, prin negociere, la alegeri; singura soluţie care respectă conceptul fundamental al Democraţiei: exerciţiul autorităţii de guvernare şi de legiferare nu poate fi legitim decît în virtutea unui mandat clar oferit de alegători. Aşa că, în Ucraina a avut loc, în cele din urmă, un scrutin menit nu atît să limpezească apele politicii, cît să facă evidentă voinţa alegătorilor.

Interesul pentru rezultatele acestui scrutin ar trebui să fie foarte mare, în România, din multe raţiuni, legate, în primul rînd, de influenţa semnificativă pe care evenimentele politice din Ucraina o au asupra politicii europene, ca să nu mai vorbim de relaţiile nemijlocite, cu România. Există însă şi un alt motiv, circumstanţial şi aparent lipsit de greutate politică: Traian Băsescu şi alianţa DA au ţinut cu totdinadinsul să se asocieze cu aşa zisa "revoluţie portocalie" de la Kiev. Dacă a fost doar un moft electoral, ori nu, rămîne de văzut. Dacă luăm moftul ceva mai în serios, atunci rezultatele electorale de la Kiev ar putea să fie un fel de "oglindă fermecată" în care se poate citi viitorul politicii de la Bucureşti! O simplă ipoteză, desigur!

Dacă situaţia de la Kiev se reproduce la viitoarele alegeri din România, lucrurile vor sta, cam aşa: Partidul Prezidenţial, adică PD nu va trece de limita lui "naturală" - 12-15 %

Partidul Social Democrat, va reveni la baremul său "istoric" de 32-35%

Partidul Naţional Liberal va face "surpriza" alegerilor, atingînd cote de sprijin electoral ce bat spre 25-30%

Restul, de cel mult 30%, se va fărîmiţa între "supravieţuitori" şi "nou veniţi".

Un observator atent ar putea obiecta că simetria nu este respectată în întregime. Partidul Iuliei Timoşenco nu a fost la guvernare, decît o scurtă perioadă de timp, iar apoi în opoziţie. La Bucureşti, mai degrabă PD-ul a urmat această traiectorie. Ar urma, în scenariul nostru, o rocadă între PNL şi PD, primul urmând să plătească oalele sparte ale guvernării, cu 11-12%, în timp ce PD-ul să se înfrupte din osul plin de seu al lui 25-30%.

Dacă ţinem cont de faptul că, la Kiev, partidul la guvernare, înaintea alegerilor, a cîştigat cele mai multe voturi, atunci mai este posibilă şi varianta - PNL 25-30%, PD 12-15% şi PSD imediat în urma PNL-ului sau cap-la-cap.

Ce rezultă din acest mic joc al simulării: 1. Viitoarea guvernare nu este posibilă, decît printr-o alianţă, cel mai probabil negociată după alegeri şi nu înainte; 2. PSD-ul este singurul partid care, în toate variantele, îşi confirmă preeminenţa electorală, dacă nu chiar statutul de "partid de mase". Chiar dacă aceasta nu-i va garanta formarea noului guvern, ori mai rău, dacă va fi împins în opoziţie de refacerea alianţei PD-PNL, PSD-ul are toate şansele să rămînă, în ciuda tuturor tribulaţiilor sale interne, cel mai important partid al scenei politice a României; 3. Rolul Preşedintelui Traian Băsescu în structurarea viitoarei formule de guvernare va fi mult mai mic decît după alegerile din 2005. Doi dintre actorii politici principali, PNL şi PSD, au toate motivele să-şi ia distanţă faţă de proiectele prezidenţiale, dacă nu chiar să încerce să le zădărnicească; 4. în două situaţii din trei, Preşedintele va avea un sprijin politic mai slab în viitorul Parlament, decît în prima parte a mandatului său, ceea ce-i reduce şi mai mult cota de influenţă politică; 5. Dacă performanţa electorală a Partidului Democrat este medie sau mai rău, mediocră, Traian Băsescu ar putea fi obligat să contemple posibilitatea ca la viitoarele alegeri prezidenţiale să se prezinte pe o platformă "nepartizană", puţin credibilă după modul în care Preşedintele Traian Băsescu a făcut pînă acum politică, de la Palatul Cotroceni.