Starea de asediu

E tulburare mare-n lume! Adevărat, domnia liniştii şi a păcii n-a fost nicicînd deplină. Nici în istorie, nici în cugetele oamenilor. Dar ca acum...! Socotesc că aşa trebuie să îşi fi spus şi El cînd s-a aşternut atît de netulburat, de neabătut, de plin de încredere şi capacitate de suferinţă pe drumul care, în cele din urmă, îl va aşeza pe Cruce, iar de acolo la Dreapta Tatălui. Aş zice că este, acesta, unul dintre argumentele uitate ale unicităţii substanţei din care se trag sfinţenia şi spiritualitatea sa, ţinînd de altă ordine a lucrurilor, de altă lume decît cea a oamenilor, de cea a lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost doar om, cu siguranţă ar fi ezitat, măcar o dată. Cum şi de ce să îţi sacrifici menirea, rostul, iar în cele din urmă viaţa, pentru o lume atît de murdară? Atît de înţelenită în relele ei. Atît de doritoare să meargă încă şi mai departe pe calea rătăcirii şi a pierzaniei sale. Atît de încîntată că Răul există în chiar mijlocul ei şi poate fi sporit. Poate fi mai ales instrumentalizat pentru atîtea şi atîtea "nevoi" ale răilor din ea. Lumea de aici, de jos, în care a coborît pentru ca să îşi spună mesajul, în care a făcut solia Lumii celei Adevărate, ca şi a noastră azi, era una adînc tulburată. De pierderea şi răstălmăcirea Legilor, de "modernizarea lor", de adăugirile şi răstălmăcirile literelor cu care Dumnezeu a scris lumea, de adaptarea lor la "nevoile zilei", mai precis la neostoita poftă de Putere, Bani şi Fălos-găunoasa Mîndrie a celor ajunşi puternici şi împuterniciţi peste vieţile celorlalţi oameni. Ca şi astăzi, în vremea Lui, instituţia autorităţii religioase este în tranşee. Ocupată şi preocupată în primul rînd şi înainte de toate să gestioneze relaţiile ei de putere. Cu autoritatea politică a statului, cu autoritatea comunităţilor locale, a oamenilor de dincolo de zidurile bisericeşti. Deschiderea căii închinătorilor către Adevăr, Lumină şi Viaţă mai poate aştepta, ori se poate reduce la ritualurile din templu care mimează spiritualitatea, fără să o poată nici măcar evoca. Între alte rele care îi sapă la rădăcină, lumea obositei şi în bună măsură ratatei modernităţi de azi a reînviat vibraţia nefastă, satanică, a competiţiei şi confruntării dintre "biserici". Secolul XX, cel puţin a doua jumătate a sa, iar acum, secolul XXI, sunt impregnate de reverberaţiile acestor conflicte. Cine n-a văzut în destrămarea prin forţă şi genocid a întemeierii moderne a Iugoslaviei linia de separaţie dintre "Roma Romei" şi "Roma de la Moscova" ori nu are ochi, ori nu a vrut niciodată să vadă. Cine nu vede acum, în dezastrul şi genocidul ucrainean, tranşeele săpate cu rîvnă dintre "Roma Moscovei" şi "Roma de la Constantinopol", ori nu are ochi, ori nu vrea nicicînd să vadă. Vibraţia ruinătoare a competiţiei şi confruntărilor dintre stîlpii de putere ai bisericilor care împart lumea creştină nu a fost niciodată redusă la tăcere. Ea a răzbătut mereu în istoria politică şi socială a generaţiilor. Doar intensitatea şi hotărîrea de a merge pînă în pînzele albe au fost diferite, de la un moment al istoriei la altul. Azi, suntem iar pe panta care urcă spre vîrfurile Răului Absolut. Ruperea Bisericii ortodoxe a Ucrainei de sub ascultarea Moscovei a primit verdictul drastic al ereziei. Iar erezia nu poate fi întîmpinată decît cu excomunicarea şi arderea pe rug. Arderea pe rug a Ucrainei a fost încredinţată armatelor lui Putin. Una care ţine de stat, cealaltă care ţine de o altă autoritate instituţională, niciodată numită, dar cel puţin tot atît de puternică, dacă nu mai puternică decît cea a Ţarului de la Kremlin. Societatea României trăieşte în acest an "Săptămîna Patimilor" sub ameninţarea atragerii şi scufundării ţării în vîltoarea iadului născut din acţiunea de pedepsire prin ardere a ereziei de la Kiev, de către "Autoritatea Supremă de la Moscova". După cum s-a putut constata, suntem deja aşezaţi în "logica" tranşeelor şi a confruntării "pe viaţă şi pe moarte". A aruncat cineva doar un balon de încercare sau o petardă? Poate! A fost aruncată pe piaţă sugestia de aliniere a bisericii ortodoxe din România, fără ezitări şi compromisuri, la linia anti-Moscova. Simbolic, ai zice. Gestul este însă unul instituţional şi se referă la un moment cheie al calendarului creştin: Paştele. Sincronizarea temporală a Paştelui ortodox în România cu calendarul gregorian, nu poate fi şi nici nu este privită doar ca o "măsură administrativă". Ea ar echivala cu o ruptură în cadrul bisericii şi a societăţii româneşti de amploarea celei petrecută în Ucraina, odată cu declararea independenţei Bisericii Ucrainiene faţă de Moscova. Reacţiile nu au întîrziat, iar ele confirmă nu doar predominenţa mentalităţii stării de asediu sub care trăieşte România, "armatele" cu care s-ar putea confrunta, ci şi pregătirea din vreme a poziţiilor de pe care s-ar putea da luptele. Cine are nevoie de o asemenea sfîşiere? Mai ales, acum? Cu siguranţă, nu România şi nici oropsita ei societate. Ar putea fi, în schimb, picătura care face să se reverse paharul, începutul fără de întoarcere al capătului de drum care duce chinuita noastră istorie prin modernitate către pieirea statală şi definitiva destrămare societală.

Cu siguranţă, sacrificiul Lui pe Cruce nu a împuţinat Răul din lume şi nici nu i-a făcut pe muritori imuni, ori măcar mai reticenţi la tentaţiile Răului. Nici măcar pe cei care şi-au asumat autoritatea instituţiilor bisericeşti întemeiate în numele Lui şi menite să-i poarte mesajul. Nici în vremea Lui, nici în generaţiile următoare, pînă azi. Atunci?