Starea de drept

România pare să se afle într-o stare de asediu continuă. Pe lângă efectul cumulativ al schimbărilor - nu doar permanente, dar şi esenţiale - ale ritmului şi sensului vieţii, unii politicieni mai adaugă veninul minciunilor letale administrate cotidian în mass media. În ultima vreme, chiar cei ce promovează cu obstinaţie ştirile contrafăcute (fake news) se prezintă ca victime ale aces­tora, transferând strategia de comunicare agresivă care l-a făcut preşedinte pe Donald Trump, din America, în România. Până la urmă, pare să nu fie nimic nou: doar atât de cunoscuta arie a calomniei. Dacă aria calomniei ("Calomniaţi, calomniaţi, tot va rămâne ceva", după cum spunea don Basilio în Bărbierul din Sevilia) pare utilă în politică, există însă, şi ne-o spune cineva care nu a excelat prin onestitate, Talleyrand, "o armă şi mai teribilă decât calomnia: adevărul".

Ori adevărul este că statul de drept nu pune parlamentul pe primul plan, ci, din contră, limitează puterea politică prin drept. Dar, pentru a reuşi să inducă în eroare un public uşor de manipulat, asaltul pe toate fronturile împotriva statului de drept nu este doar o operaţiune politică sau de marketing, ci şi o operaţiune intelectuală şi ideologică. "Lupta" se dă aici între două concepţii privind starea socială: societatea ca stare de asediu contra societăţii ca stare de drept. Pentru ca statul de drept să poată exista este necesară o condiţie prealabilă: starea de drept, res­pectiv un modul de a fi fondat pe interiorizarea ideii de supremaţie a dreptului asupra puterii, oricare ar fi aceasta.

Când conceptul statului de drept a apărut, la începutul secolului al XIX-lea în Germania, starea de drept exista deja. Ideea că statul trebuie să se supună dreptului devenise deja curentă. Dar cum, când şi cât de mult trebuia să se supună statul dreptului, era o altă problemă. Cei ce considerau că statul trebuie să-şi păstreze independenţa în raport cu cetăţenii mergeau în continuarea lui Friedrich Julius Stahl, cel care a inaugurat teoria conservatoare a statului de drept, şi care considera că statul nu ar trebui să fie slăbit de drept. Ori, din această tradiţie teoretică îşi va extrage mai târziu, în anii 30 ai secolului XX, Carl Schmitt ideea "ordinii concrete" naziste. Din cauza acestei filiaţii, situaţia statului de drept şi a drepturilor omului din Ungaria, România sau Polonia îngrijorează.

În schimb, cei ce considerau că statul trebuie nu doar să protejeze individul, ci să-i asigure un spaţiu intangibil, se situau în continuarea lui Robert von Mohl şi a teoriei liberale a statului de drept. Hans Kelsen, considerat părintele teoriei statului de drept actual, sau Leon Duguit, jurist francez care va influenţa gândirea juridică europeană a secolului trecut, se vor situa în această descendenţă. Spre exemplu, în celebrul său Tratat de drept constituţional din 1923 al lui Duguit, capitolul al IV-lea din volumul al III-lea se numea chiar "Statul de drept" şi explica că "statul este supus unei norme de drept superioare lui însuşi pe care nu o creează şi nu o poate încălca".

Opoziţia dintre statul de drept şi dominaţia unei singure puteri, fie aceasta puterea politică nediferenţiată, fie doar parlamentul, implică existenţa unei societăţi civile care să se manifes­te ca o "asociere liberă a cetăţenilor" şi nu ca o asociere mecanică a supuşilor şi prin intermediul căreia să se exercite controlul asupra politicii. În acest sens, statul de drept nu este definit ca o formă de stat, ci ca un spaţiu al drepturilor omului. Ori, aceasta este şi viziunea Uniunii Europene, care exprimă aceste principii chiar în preambulul Tratatului de la Lisabona din 2007, în care se vorbeşte despre "angajamentul lor (al statelor membre, s.n.) faţă de principiile libertăţii, democraţiei şi a respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale precum şi a statului de drept.".

Astăzi starea de drept este pusă în contradicţie cu starea de asediu populară, exprimată cel mai adesea prin afirmarea superiorităţii suveranităţii naţionale exprimate prin vot. Votul ar justifica totul! Iar în acest caz votul nu înseamnă supremaţia dreptului împotriva forţei, ci supremaţia forţei împotriva dreptului. Deci, tocmai contrariul statului de drept.