Starea naţiunii

România pluteşte în derivă. Orizontul e doar o speranţă, anulată de ceaţă. Inert, icebergurile aşteaptă întîlnirea cu coaja de nucă pe care plutesc, aparent în siguranţă, oameni de toate condiţiile şi clasele sociale. Fiecare cu necazurile şi speranţele lui, fiecare cu avutul şi sărăcia lui, fiecare cu confortul şi disconfortul lui, fiecare cu spaimele şi obsesiile lui, fiecare cu bucuriile şi tris­teţile lui, cu toţii visînd doar la clipa cînd pustiul de apă va sta între ei şi trecut, iar pămîntul noii lumi va fi certitudinea de care au atîta nevoie, sub tălpile picioarelor.

Ca într-un roman de Anne Porter, vrînd să fugă de trecutul ei, România şi-a cumpărat bilet pe trans-atlantic cu speranţa că "dincolo" o aşteaptă Lumea Nouă. Tot ce are de făcut este să rabde calvarul furtunilor, să scape, cu o brumă de noroc, din capcana apelor învolburate, să creadă în buna credinţă şi profesionalismul echipajului care stăpîneşte peste timonă, hărţi şi sala maşinilor.

Totul pare să se desfăşoare conform programului de croazieră; au avut loc chiar şi opririle de control în marile porturi. Un singur lucru îi nedumereşte pe toţi, anunţul comandantului, repetat zilnic, din care se-nţelege doar că "mai e mult pînă departe"!

Varianta care rulează la noi, a "filmului", decupaj regizoral.

Starea echipajului, din ce în ce mai precară. Comandantul navei şi Şeful de echipaj îşi dis­pută, fără niciun fel de menajamente, autoritatea. Nimeni nu mai este dispus să asculte decît de regulile pe care le fixea­ză el. Legile, Constituţia şi orice alte considerente sunt bune, doar dacă servesc scopului esenţial: doborîrea adversarului, definitivă, irevocabilă. Nu, nu este o "revoltă a echipajului", iar căpitanul nu va putea depune o plîngere penală împotriva ofiţerilor care au încetat să-i mai asculte ordinele. Ceea ce a început ca o încleştare a două orgolii, sfîrşeşte într-o luptă care va lăsa să iasă viu din arenă doar pe unul. Voiajul, siguranţa călătorilor, ţinta călătoriei, ori pericolele care pîndesc dincolo de prora nu mai sunt decît considerente secundare, adesea uitate, ori complet ignorate. Improvizaţia dom­neşte necenzurată, iar despre eficienţă nici nu mai poate fi vorba.

Cea mai mare parte a călătorilor iau totul ca pe-un joc. Ba chiar unul incitant. Cîţiva întreprinzători au deschis case de pariuri; se pun mize pe capul combatanţilor. Ceilalţi privesc doar, unii cu amuzament, alţii cu dezgust, dar deloc îngrijoraţi de ceea ce s-ar putea întîmpla cu ei, ca la teatru! Doar n-o să iasă Hamlet şi Laertes de pe scenă şi, în loc să se dueleze între ei, să-i împungă cu săbiile pe bieţii spectatori! Aşa ceva nu există!

Lumea îşi vede de ale ei. Fiecare pe puntea lui. În cabinele de lux, se fac şi se desfac noi combinaţii, se pun averi la lucru: timpul nu aşteaptă pe nimeni şi doar cei pregătiţi să profite de şansă cîştigă viitorul. Pentru ei, nimic nu e incert. La o adică, o simplă cablogramă şi un alt vapor le stă la dipoziţie. Cu alt căpitan, cu alt echipaj! Poate mai civilizaţi! Dar, nici aici nu-i rău, atît timp cît poţi să-ţi vezi de interese, netulburat prea mult de gîlcea­va şi zarva orgoliilor autoritare, ori de vînzoleala cîte unui gură-cască rătăcit pe culoarele rezervate "lumii întîia". Cînd ştii că, dacă e nevoie, poţi cumpăra echipajul, cu vapor cu tot, viaţa devine suportabilă! Mai jos, pe punte-a doua, a celor ce trăiesc doar ca să-şi apere "onorabilitatea", cu orice preţ, reacţia naturală este aceea de "a nu te-amesteca". Doar n-o să preluăm noi comanda! Ştiu ei ce fac, iar dacă nu mai ştiu, avem: Justiţie, Constituţie, Parlament, Primării, Regulamente şi nenumărate alte "Instituţii" puse să ne apere de derapajele personajelor ce ne conduc. Nu există altă cale! E drept că, pe măsură ce călătoria se prelungeşte, lipsurile încep să se resimtă tot mai mult, iar unii, nu puţini, nu vor apuca să vadă "portul de destinaţie". Se mulţumesc cu ce au şi n-au altă ambiţie decît să nu-şi piardă onorabiliatea.

Pe puntea a III-a, nimeni nu mai crede că va vedea limanul, decît printr-un miracol. I-a lovit pe toţi un soi de evlavie păgînă, rugîndu-se doar de dragul conversaţiei cu cineva despre care poţi presupune că-ţi ascultă necazurile, măcar din "obligaţie profesională". Între abisurile apelor şi cele ale disperării, ale foamei, ale lipsurilor de tot felul, care-i diferenţa? Unii şi-au luat inima-n dinţi, au sărit peste bord. Cu speranţa că vor ajunge înot la mal, pe o insulă, undeva, unde să poţi culege căpşuni pentru băştinaşi. Trăieşti, mănînci, te îmbraci, pînă mîine, iar poimîine mai trimiţi ceva şi acasă, la cei pe care n-ai putut să-i mai iei cu tine, în călătorie.

Pericolele din jurul navei se joacă indolent cu teoria probabilităţilor, calculîndu-şi şansa de a lovi obiectul ce se-ndreap­tă către ele. Unul este furtuna financiară internaţională, care va reduce masiv accesul la resurse pentru finanţarea "călătoriilor transatlantice de tranziţie", mai ales cele făcute pe datorie. Altul se cheamă datoria externă, altul deficitul de cont curent, altul inflaţie, altul prăbuşirea sau reducerea masivă a pieţelor, altul creşterea preţurilor produselor energetice de bază, altul reducerea resurselor investiţionale, altul vîntul de răsărit, altul vîntul de apus, iar celelalte, cîte mai sunt, nu au nume decît după ce produc dezastre care să justifice efortul acesta, de proporţii biblice.

Pe navă s-a ridicat pavoazul cel mare. E oficial: vom avea alegeri. Dacă altceva nu, măcar atîta lucru să avem: democraţia de pavoaz.