Statul hippiot... Germania

Ne-am obişnuit cu tot felul de etichete pentru statele lumii: eşuate, teroriste, capcană, de pe Marte sau Venus, post-comuniste, semilegale, ba chiar inexistente, cum este cazul aşa- zisului Stat Islamic. "Statul hippy" este o formulă nouă! Aparţine unui profesor britanic, Anthony Glees. Specialist cu solidă formaţie şi reputaţie în domeniul securităţii, dar şi bun cunoscător al politicii germane. Nu e chiar un concept, deocamdată! Mai degrabă, o formulare colocvială menită să dea culoare unui interviu. Unul destinat nu publicului britanic, cum s-ar putea crede, ci celui german. Interviul a fost acordat de Glees postului de radio Deutschlandfunk. Şi, ca să înţelegem bine unde bate vorba lui, omul a caracterizat comportamentul Germaniei în problema refugiaţilor, care asaltează Europa, ca fiind condus (dominat) de simţire, abandonînd astfel raţiunea! Opinia lui Glees nu este chiar singulară. Victor Orban a spus-o într-un mod diferit, cînd, spre surpriza multora, declara: "refugiaţii sunt problema Germaniei!!" În sfîrşit, şi din alte direcţii, decît cea britanică, se aud voci care pun sub semnul întrebării atît întemeierea, cît şi consecinţele a ceea ce în Germania se numeşte (alt ciot conceptual!) "Willkommenskultur", o cultură a binevoitoarei bineţi. De aici înainte, anecdoticul lasă locul unei probleme cu adevărat serioase; de politică şi de etică.

Reacţiile negative, violente chiar, anti-emigraţie nu au lipsit de-a lungul timpului, nici în Germania. Integrate mişcărilor neonaziste radicale, anti-sistem, cu puternice accente rasiste, ele s-au concretizat în acţiuni care au ameninţat serios, în cîteva cazuri chiar au luat viaţa, unora dintre cei găzduiţi de Germania, ca azilanţi. Reacţia faţă de acest tip de abordare a problemei refugiaţilor, care pentru Germania nu mai este de mult o problemă locală, ori temporară, a fost ceea ce a răsărit spontan ca o cultură a bunăvoinţei, a civilităţii şi civilizaţiei, a oamenilor care, aşa cum spune Glees, conduşi de sentimente, nobile, de compasiune, au reacţionat pozitiv, au încercat să ajute, au oferit ceea ce aveau pentru a-şi ajuta semenii aflaţi într-o situaţie de viaţă mai mult decît dificilă. Ce contează dacă este prinţ sau cerşetor, ce culoare a pielii are, ori cărui Dumnezeu i se închină? Mai presus de orice "Er ist Mensch!", ca să folosim celebra formulă din libretul operei mozartiene, Flautul Fermecat. Această reacţie a fost preluată şi de autorităţile germane, născîndu-se un fel de mediu al bineţii şi bunăvoinţei. Ce poate fi condamnabil într-o asemenea atitudine?

Prima observaţie-obiecţie ridicată de Gleen se referă la liniile contradictorii de politică adoptate de Germania, la interval de cîteva luni, doar, în două probleme cruciale pentru Europa. În criza Greciei, Germania a insistat, obstinat, asupra respectării regulilor şi a prevederilor tratatelor Uniunii Europene. La polul opus, soluţiile îmbrăţişate de guvernul doamnei Merkel în problema refugiaţilor sunt cu totul contrare prevederilor de drept, consacrate de tratate şi convenţii, cum sunt cele de la Schengen şi Dublin. Ceea, ce spune profesorul britanic, văzut din perspectiva cunoscătorilor şi a prietenilor Germaniei, pare mai degrabă un soi de cimilitură, decît o abordare politică consistentă, raţională.

Problema este mult mai serioasă decît pare, susţine Gleen, pentru că Europa, aşa, bună-rea, cum există, este construită pe reguli! Dacă Germania începe să le încalce, să le trateze politic ca fiind opţionale, atunci întregul edificiu al Uniunii Europene şi al Europei în ansamblu se prăbuşeşte. "Aceasta este o uriaşă schimbare şi plăcile tectonice încep să se mişte, dacă Germania se comportă ca un Stat-hippy, condus doar de simţire". Un asemenea comportament este pur şi simplu lipsit de sens! Spre deosebire de doamna Merkel, Davin Cameron, susţine Gleen, nu a abondonat dreapta cumpănă cînd, în abordarea problemei refugiaţilor, în Camera Comunelor arăta că tema trebuie desigur tratată cu inima, dar fără doar şi poate şi cu mintea! Îndoielile asupra politicilor guvernării Merkel, produse de aceste macro-oscilaţii, se întăresc cu atît mai mult cu cît şi în abordarea radicală, militară, a luptei împotriva statului islamic, Germania se ţine deoparte, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au îmbrăţişat acţiunea directă. Ajungem, astfel, la sîmburele problemei! Prin vocea profesorului Gleen se exprimă teama că acţiunile Germaniei vor determina schimbarea din temelie a ceea ce numim şi preţuim sub numele de Europa! Iar această teamă nu este decît prea puţin expresia unei atitudini iraţionale!

Compasiunea şi înţelegerea, dorinţa de a sări în ajutorul celor care se află în suferinţă sunt, desigur, trăsături lăudabile, nobile, ale oamenilor, nu doar cei din Germania; ele trebuie cultivate, în continuare. Problema este dacă aceste sentimente pot ţine loc de politici coerente, mai grav, dacă ele justifică demolarea infrastructurii de legi, convenţii şi tratate, fără de care Europa, aşa cum o cunoaştem astăzi, la construcţia căreia au contribuit două generaţii de politicieni vizionari, s-ar prăbuşi. Soluţia, desigur, nu este să extirpăm sentimentele, ori să blamăm cultura bunăvoinţei faţă de cei aflaţi în suferinţă, de oriunde ar veni ei. Soluţia nu poate fi, însă, nici părăsirea bruscă, masivă, a regulilor pe care se întemeiază atît ordinea internaţională, cît şi cea internă, a spaţiului european. Cît despre subestimarea pericolelor asociate tratării superficiale a problemelor generate de emigraţia masivă şi de valurile succesive de refugiaţi care îşi vor căuta, ba chiar îşi vor întemeia un drept de a se stabili oricum şi oricînd în Europa, aceasta ar putea fi cea de a doua greşeală fatală a politicilor îmbrăţişate de Germania. Nimeni nu poate ignora faptul că valurile de refugiaţi, necontrolate, adoptate fără limite şi fără elementele de siguranţă necesare, reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de infiltrare a celor care vin în Europa nu ca să se bucure de o şansă mai bună de viaţă, ci pentru a distruge ceea ce ei şi ideologia lor fascistoidă consideră că este "Marele, Ireductibilului Duşman al Islamului". Nici alte faţete sociale nu pot fi ignorate cu uşurinţă. De la controlul asupra epidemiilor, la presiunea economică exercitată asupra bugetelor şi a serviciilor sociale asigurate de stat şi de comunităţile locale unde se vor constitui grupări de refugiaţi cu dorinţa, ba chiar cu dreptul recunoscut, de a se stabili permanent, statele "receptoare" vor trebui să facă faţă unei agende pentru care majoritatea sunt prea puţin pregătite. Poate că Germania nu are mari dificultăţi să mobilizeze cîteva miliarde de euro şi să facă faţă impactului imediat al problemei. O ţară ca România nu le are, trebuie să le ia din capitole bugetare cronic deficitare !! Poate că, pe termen lung, societatea germană, la 80 de milioane de locuitori, nu va avea probleme identitare, dacă dezvoltă un alt experiment istoric bazat pe multiculturalism ori pe filosofia socială a melting pot-ului. La 10, 15 milioane de locuitori, cum este cazul Ungariei sau al României, nu mai este deloc sigur ce fel de consecinţe vor urma şi nici cum ar putea fi ele gestionate pentru a păstra aceste identităţi naţionale care formează coloana vertebrală a ceea ce numim Europa; oricît de unită ar fi ea! Germania poate că are resursele necesare pentru reinstituirea unor politici integraţioniste care să rezolve asimilarea noilor veniţi, într-o generaţie, România şi alte ţări ale Europei, cu siguranţă, nu le au! Şi aici, vine întrebarea: există o soluţie germană la problema emigraţiei şi a refugiaţilor în valuri masive? Există, desigur, o soluţie pentru Germania, dar cu siguranţă ea nu se potriveşte deloc pentru cea mai mare parte a restului Europei! Pretenţia Germaniei de a impune abordarea ei, celorlalţi, este nu doar iraţională, ci şi puternic distructivă pentru entitatea şi aşa fragilă a unui continent departe de a-şi fi regăsit echilibrele structurale, după cataclismele politice şi militare ale secolului XX. Iată de ce, de principiu, România, ca stat, trebuie să respingă, cu orice cost, soluţia "cotelor impuse" şi să-şi formuleze răspunsul, ajutorul, pornind strict de la resursele pe care le poate mobiliza, de la condiţiile care îi asigură gestiunea în siguranţă a problemelor grave şi complexe asociate cu valurile masive de refugiaţi, indiferent dacă ei vor dori să se stabilizeze la noi, ori îşi vor continua migraţia către alte orizonturi ale Europei. Poate Germania îşi permite "luxul" de a fi un stat hippiot, România- cu siguranţă, nu!