Statul sau Biserica

Conflictul dintre biserică şi stat nu a cunoscut în România dimensiunea sa occidentală poate şi pentru că aici, ca mai peste tot în lumea ortodoxă, statul, ca spaţiu public în care supuşii/credincioşii devin cetăţeni egali fără diferenţe etnico-religioase, nu a reuşit să se dezvolte. Ori rezistenţa formelor private de organizare, încurajată de biserică pentru a-şi menţine poziţia, a parazitat consolidarea instituţiilor publice. Şi de la parodierea acestei stări în secolul al XIX-lea de Alecsandri în "Coana Chiriţa" sau de Caragiale în "O scrisoare pierdută" nu pare să fi intervenit o schimbare radicală. De fapt "baronii" de astăzi, prezenţi peste tot, în viaţa politică, administrativă, economică sau academică sunt în continuarea acestei tendinţe. Problema modernizării României a fost şi rămîne încă un subiect de actualitate. De altfel, criticile UE referitoare la dificila construcţie a statului de drept vizau tocmai întărirea capacităţii instituţionale a statului. Nepotismul, cumetria, instituţia năşitului sunt modalităţi de relaţionare de tip privat care anulează construcţia instituţională. Iar în absenţa instituţiilor corupţia devine o modalitate de existenţă. Toleranţa faţă de corupţie nu este doar a autorităţilor, ci şi a publicului. Una din cauzele acestei situaţii ar putea consta în specificul Bisericii Ortodoxe care, în virtutea tradiţiei bizantine, nu se opune deschis politicului, dar asumîndu-şi rolul de arbitru, rol care în tradiţia liberală occidentală aparţine statului, limitează inevitabil spaţiul public prin introducerea temelor confesionale, deci private, ca teme de dezbatere. Cele două teme induse în ultima vreme de BOR, interdicţia de a face politică partidistă pentru preoţi şi construcţia Catedralei Neamului, par să relanseze, dacă nu direct, cel puţin prin consecinţe, dezbaterea privind rolul bisericii în stat.

Separaţia statului de biserică a reprezentat un element constitutiv al concepţiei liberale, iar mai apoi, socialiste în Europa occidentală unde, în secolul al XIX-lea, statul confesional ca formă de organizare politico-religioasă încă mai rezista. Trans-formarea raporturilor dintre stat şi biserică a avut la bază disocierea confesiunii de cetăţenie. Definită ca formă de participare la treburile publice, cetăţenia nu era condiţionată de apartenenţa religioasă şi asigura recunoaşterea unui statut egal din perspectivă juridică pentru cei ce deţineau această calitate. Cu un asemenea fundament statul s-a putut consolida ca instituţie publică. Conflictul istoric dintre Biserica Catolică şi regalitate a fost un element favorizant al acestei situaţii, dar mai tîrziu, în secolele XIX şi mai ales XX şi statele Europei reformate au urmat aceeaşi direcţie. Aflată astăzi în faţa integrării europene, după ce în urma Marii Schisme din 1054 alesese separarea de restul Europei, lumea ortodoxă se află în faţa unei sfidări culturale. Din acest punct de vedere dilema raporturilor dintre stat şi biserică devine crucială.

Raportul Statului cu Biserica poate fi abordat atît din punct de vedere instituţional, cît şi din perspectiva impactului social al religiei dominante. Instituţional, raporturile Statului cu Biserica variază între recunoaşterea unei religii dominante şi separaţia totală între Stat şi Biserică. Cazul Greciei, singurul stat ortodox din UE pînă la 1 mai 2004 cînd i se va alătura şi Ciprul, este ilustrativ pentru influenţa pe care Biserica Ortodoxă o urmăreşte. Articolul 3 al Constituţiei greceşti din 1975, dedicat relaţiilor dintre Stat şi Biserică, afirmă preeminenţa religiei ortodoxe, iar în articolul 13, deşi se recunoaşte libertatea practicii religioase, se interzice prozelitismul. În cele mai multe din statele europene relaţiile dintre Biserică şi Stat sunt însă convenţionale. Deşi nu recunoaşte juridic nici o religie dominantă, statul acordă un sprijin bisericilor cele mai influente, ca în cazul Germaniei, sau tuturor cultelor, ca în Belgia (unde influenţa liberalilor la elaborarea Constituţiei în 1831 a impus acest principiu). Franţa reprezintă singurul stat membru al UE în care, instituţional, există o separaţia totală a Bisericii de Stat. Dezbaterea prilejuită de introducerea în textul Constituţiei europene a referinţei la moştenirea creştină din primăvara anului 2003, ca şi legea privind afişarea semnelor religioase din Franţa, dovedesc actualitatea controversei privind raportul statului cu biserica.

Instituţie a consensului într-o lume în schimbare BOR se clasează în sondajele de opinie pe primul loc la capitolul încredere cu 85% din răspunsuri pozitive. Această situaţie privilegiată (în occident Biserica nu depăşeşte 50% la capitolul încredere) a pus BOR într-o poziţie favorabilă în raport cu instituţiile politice. De aceea, departe de a fi o formă de retragere din politică, interdicţia adresată preoţilor de a participa la activităţile politice ale partidelor şi de a candida, BOR urmăreşte să-şi conserve şi chiar să crească rolul de arbitru în cadrul statului. În acest sens controversa privind construcţia Catedralei Neamului este un experiment politic. De succesul sau insuccesul acestei întreprinderi va depinde strategia viitoare a BOR în raport cu partidele politice. Deşi autoritatea bisericii în materie familială sau sexuală, de exemplu, domenii ale spaţiului privat, prin tradiţie aflate sub influenţa religiei, a fost înlocuită de o etică personală liberală (care acceptă divorţul sau avortul), intenţia bisericii de a-şi consolida rolul politic şi de a interveni în spaţiul public este în creştere. Astfel, deşi rolul politic al bisericii devine pe plan european tot mai slab, BOR încearcă să îşi întărească prezenţa, şi nu doar influenţa, în viaţa politică. După ce în 1998 încercarea de a defini BOR ca biserică naţională a eşuat in extremis, strategia construcţiei Catedralei Neamului constituie o reînnoire a aceleiaşi tentative. De data aceasta conotaţiile etnice ale proiectului nu mai au o implicaţie direct constituţională, libertatea de expresie religioasă nefiind astfel afectată. Astfel la dinamica prezentului BOR reacţionează printr-o formulă conservatoare, etnico-religioasă.

Relansarea dezbaterii privind raportul dintre stat şi biserică indică de fapt criza de identitate a bisericii. Acceptarea caracterului privat al practicii religioase, toleranţa în faţa noilor opţiuni etice pun Biserica într-o postură dificilă: sau se acomodează timpului în care funcţionează sau îşi asumă aventura unei derive autoritare şi, mai devreme sau mai tîrziu nepopulare, concurînd cu politica la determinarea scopurilor unei societăţi în continuă schimbare.