Stimularea fiscală, până la infinit şi dincolo de el pentru propăşirea umanităţii

Noi programe de stimulare fiscală sunt absolut necesare pentru a trece peste efectele pandemiei şi ar fi de preferat ca acestea să nu fie supuse limitelor bunului simţ sau oricăror restricţii financiare.

De fapt, ar trebui ca nici infinitul să nu mai fie privit ca o limită, iar acest lucru sigur se poate obţine printr-o lege organică votată cu două treimi dintre parlamentari. Şi sigur se vor găsi destule foruri legislative la nivel global pentru a pune pe ordinea de zi o astfel de propunere.

Absurd? Desigur, dar cine mai are timp de "contemplarea" absurdului când suntem "bombardaţi" cu astfel de propuneri din toate părţile?

Financial Times scrie că "austeritatea a fost înmormântată", pe fondul declaraţiilor oficiale din cadrul întâlnirii anuale a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, care au dat semnalul pentru "trecerea de la ortodoxia fiscală la activismul fiscal".

Kristalina Georgieva, preşedintele FMI, a citat din Dostoievski, "Contează un singur lucru - să fim capabili să îndrăznim", pentru a justifica îndemnul adresat guvernelor de a împrumuta şi cheltui.

Cu câteva zile înainte, economistul şef al Băncii Mondiale, Carmen Reinhart, declara pentru Financial Times că trebuie accelerate împrumuturile publice pentru a face faţă impactului pandemiei.

"Prima dată trebuie să te gândeşti cum vei duce războiul şi după aceea te vei gândi cum vei plăti pentru el", a subliniat autoarea cărţii, alături de profesorul Kenneth Rogoff, "De data asta e altfel. Opt secole de sminteală financiară". Se pare că doamna Reinhart doreşte să scrie o continuare a cărţii din 2009, de data aceasta cu titlul "Nouă secole de sminteală financiară", unde să-şi amintească şi de propria contribuţie la "sminteala" generalizată a supraîndatorării, care sigur poate fi "soluţionată" într-un sigur fel: prin datorii şi mai mari.

Propuneri similare au venit tot mai des în ultimele luni şi de la oficiali ai marilor bănci centrale, care au uitat cât de încrezători erau în puterea politicii monetare şi de nenumăratele promisiuni pe care le-au făcut în cei peste zece ani trecuţi de la declanşarea crizei financiare globale.

Recent o astfel de propunere a venit din partea doamnei Isabel Schnabel, membru al conducerii executive a BCE, în cadrul unui interviu acordat cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung. În opinia sa, creşterea datoriilor guvernamentale din zona euro nu ar trebui să fie un motiv de îngrijorare şi nici nu ar conduce la subminarea independenţei băncilor centrale.

"BCE nu urmăreşte o politică de represiune financiară şi nici nu ţine dobânzile scăzute pentru a ajuta guvernele să-şi finanţeze datoriilor la costuri scăzute", a scris Isabel Schnabel în editorialul din FAZ, în condiţiile în care "BCE conduce politica monetară în conformitate cu mandatul său de stabilitate a preţurilor şi nu în funcţie de gradul de îndatorare al statelor membre ale zonei euro".

Apeluri pentru noi programe de stimulare fiscală au venit, mai nou, şi din partea unor mari bănci de pe Wall Street. Preşedintele Goldman Sachs, John Waldron, şi directorul executiv de la Wells Fargo, Charlie Scharf, au susţinut acest punct de vedere în cadrul întâlnirii anuale a Institute of International Finance (IIF), după cum scrie Bloomberg.

Din păcate, susţinătorii programelor de stimulare fiscală au "uitat" să sublinieze suficient de mult efectele dezastruoase ale acestora, din punct de vedere al poverii datoriilor, dacă împrumuturile nu sunt folosite exclusiv pentru creşterea eficienţei economiilor, pe fondul unor schimbări structurale fundamentale.

Experienţa istorică nu oferă prea multe speranţe în acest sens, iar nu peste mult timp se va constata că, în ciuda a ceea ce a scris Financial Times, austeritatea nu are cum să fie înmormântată, deoarece reflectă o restricţie economică evidentă, aceea că nu poţi funcţiona permanent, cu atât mai mult prospera, în condiţiile unor cheltuieli mai mari decât veniturile şi a unor datorii tot mai mari.

Economistul spaniol Daniel Lacalle a mers chiar mai departe cu critica programelor de stimulare fiscală.

În opinia sa, "guvernele nu ar trebui să investească acum", deoarece "nu au informaţii mai bune decât sectorul privat cu privire la direcţionarea investiţiilor". În plus, "guvernele au toate motivele să cheltuiască cât mai mult şi să aloce defectuos resursele", în condiţiile în care "nu plătesc pentru greşeli, ignoră totdeauna probleme generate de capacităţile excedentare şi nu fac decât să transfere povara asupra contribuabililor".

Lacalle a criticat dur şi propunerile oficialului BCE din editorialul FAZ, care nu au o bază ancorată în realitate.

"Cu ajutorul investiţiilor bine ţintite şi orientate către viitor, nu în ultimul rând sub umbrela Fondului de redresare, guvernele pot promova creşterea sustenabilă, competitivitatea pe termen lung şi să faciliteze reducerea datoriei odată cu depăşirea crizei", a scris Isabel Schnabel în cotidianul german.

Economistul spaniol susţine că nu există precedente istorice pentru acest optimism, iar doamna Schnabel ar fi trebuit să avertizeze cu privire la pericolul supraîndatorării şi a investirii defectuoase a sumelor din Fondul de redresare.

Lacalle a oferit exemplul Spaniei, unde "politica monetară a fost utilizată pentru ascunderea problemelor structurale, iar în loc să fie un instrument care facilitează aplicarea reformelor structurale a fost un instrument pentru amânarea lor".

În critica economistului spaniol vine, apoi, o întrebare simplă, care nu a fost abordată în editorialul scris de oficialul BCE în FAZ: "dacă toate investiţiile anunţate de guvernele europene sunt productive, profitabile şi promovează creşterea economică şi a locurilor de muncă pe termen lung, de ce nu au fost implementate şi în ultimii cinci ani, cu toate că perioada a fost caracterizată de dobânzi scăzute, lichiditate ridicată şi existenţa planului Juncker?" Probabil că întrebare nu va primi prea curând răspunsuri oficiale.

Există, totuşi, o evaluare "oficială" a eficienţei programelor de stimulare fiscală, dar aceasta este complet ignorată, chiar dacă vine de la FMI.

Într-o analiză din martie 2011, "Cât de mari (mici?) sunt multiplicatorii fiscali?" (WP/11/52), trei economişti din cadrul instituţiei au analizat date din 44 de ţări au ajuns la concluzia că efectul unui program de stimulare fiscală este pozitiv şi mai mare la nivelul ţărilor industrializate decât la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare, însă este zero la nivelul ţărilor cu o rată flexibilă a cursului de schimb. Mai mult, "multiplicatorii fiscali din economiile deschise sunt mai mici decât multiplicatorii din economiile închise", iar "multiplicatorii fiscali din ţările cu grad ridicat de îndatorare sunt zero".

Autorii subliniază că un factor critic îl reprezintă gradul de deschidere al economiilor. Astfel, pentru economiile relativ închise, fie că este vorba despre bariere comerciale sau pieţe interne foarte mari, multiplicatorul fiscal este între 1,3 şi 1,4 (n.a. un program fiscal de o unitate monetară va determina o creştere de 1,3 sau 1,4 a venitului naţional), însă pentru economiile relativ deschise multiplicatorul va fi negativ, atât în ceea ce priveşte impactul direct cât şi efectul pe termen lung.

Mai mult, economiştii de la FMI subliniază că "nu am observat un multiplicator al investiţiilor guvernamentale mai mare decât cel al consumului guvernamental în majoritatea grupurilor de ţări", adică nu contează alocarea fondurilor.

Analiza a fost realizată în contextul crizei datoriilor suverane din Europa, iar de atunci este foarte probabilă schimbarea radicală a parametrilor modelului utilizat, în direcţia unor efecte şi mai reduse, inclusiv trecerea în teritoriul negativ a multiplicatorilor care atunci erau pozitivi.

Concluzia? Autorităţile nu ştiu ce fac, în cel mai bun caz, sau răspândesc cu neruşinare ştiri false despre potenţialul programelor de stimulare.

Mai contează? Poate că nu, cel puţin din perspectiva "Marii Resetări" globale propuse de preşedintele Forumului Economic Global, o resetare pe principii de planificare ştiinţifică care va transforma toate distopiile imaginate în ultimul secol în poveşti de adormit copiii.