Stop-cadru

Imaginile curg, umplînd ecranul. Ritmul, logica sau semnificaţia lor nu mai contează. Încet, adevărul îşi schimbă înţelesul. Nu mai este adevărat ceea ce corespunde realităţii şi poate fi verificat prin simţuri sau raţiune. Exista doar ceea ce este arătat şi doar aşa cum este prezentat. Imaginea, prelucrată, montată, inserată într-o poveste altoită pe scheletul unui mit, dezvăluie parţial o realitate căreia îi poate oricînd schimba sensul. În această ecuaţie, jurnalistului nu îi rămîne prea mult spaţiu pentru a se manifesta liber. El nu mai este un actor principal, ci trece în planul al doilea.

Vă propun un experiment. Un stop-cadru. Să privim atent imaginile. Mai întîi, imagine de grup, cu prim-ministru în prim plan şi preşedinte în fundal. Primul ministru îşi asumă responsabilitatea, devine primul motor. Fundalul sonor ilustrează povestea şi sugerează rolurile. Preşedintele trebuie doar să asiste, nu să participe. Un alt montaj, o altă poveste: viitura de pe Siret. Mai întîi oamenii înspăimîntaţi, copleşiţi de catastrofă, apoi preşedintele vorbind despre anticipate sau starea de urgenţă, apoi iar oamenii cu problemele lor. Mesajul este clar: el nu înţelege poporul.

Imaginea nu este neutră, montajul nu este niciodată imparţial. Cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, Serghei Eisenstein, a folosit montajul pentru propagandă. Filmul său Crucişătorul Potemkin a fost şi încă este considerat de mulţi critici ca cel mai mare film al tuturor timpurilor. Realizat în 1925, la două decenii după revolta reală a marinarilor ruşi care s-au predat autorităţilor române în timpul revoluţiei ruse din 1905, filmul conţine un şir de neadevăruri prezentate cu măiestrie. Ficţiunea a devenit, însă, realitate, căci a fost validată de martorii evenimentelor. De la icoanele creştine la propaganda totalitară imaginea a fost mereu încadrată într-un mesaj pe care nu îl poate conţine.

Mai mult decît oriunde în altă parte a estului european, evoluţia mediatică din România a ilustrat un paradox: multiplicarea exponenţială a televiziunilor fără profit economic. Dacă televiziunile trebuiau să determine într-o societate autarhică un nou comportament orientat spre consum, efortul poate fi înţeles: pionieri ai capitalismului, patronii de televiziuni şi-au asumat rolul de transformatori, au contribuit la schimbarea societăţii. Această idee se cere serios amendată. Mentalitatea nu se modifică, doar se adaptează la suprafaţă. Aceeaşi societate, cu aceleaşi atitudini, plecînd de la aceleaşi valori, dar expuse în altă formă. Fenomenul manelelor a devoalat o fractură culturală profundă: România elitelor şi România populară nu comunică la nici un nivel. Eşecul unui program educaţional şi instituţional de europenizare de două veacuri a fost consemnat fără apel. Promovînd o reacţie antioccidentală şi antidemocratică, maneliştii din toate sferele au dovedit că nu instrumentul contează. Din cele mai extravagante maşini occidentale, cu cele mai noi mijloace de comunicare au promovat cu o forţă propagandis-tică extraordinară echivalentul românesc al unui tip de fundamentalism atipic. Mesajul este simplu şi adecvat tranziţiei: lumea este dură, legea celui mai tare domină, supravieţuirea este individuală, sexul şi banii sînt semnul reuşitei şi cheia fericirii. Efect pervers al promovării unui individualism lipsit de fundamentul său moral, acest tip de mesaje au găsit în noile media calea de promovare. Iar promotorii capitalismului de piaţă liberă, prinşi în capcană, nu au putut reacţiona.

La sfîrşitul anilor '90 şi începutul actualului deceniu, România era un Eldorado mediatic. Iar situaţia nu s-a modificat între timp. Canalele de televiziune apar precum ciupercile după ploaie. Costul social şi politic al acestei dezvoltări scăpată de sub control este greu de anticipat. Dar, fără nici o pregătire prealabilă, românii au devenit victimele sigure ale marketingului comercial şi politic. Faţă de Occident, unde evoluţia s-a realizat în cîteva decenii, în România totul a fost concentrat doar în cîţiva ani. Starea financiară precară a făcut ca televiziunea să fie singurul mijloc de informare şi singura distracţie posibilă pentru cea mai mare parte a populaţiei. Şi o societate atomizată poate fi dominată de imperiile de presă.

Cei ce deţin media vor să dicteze politicii pentru a controla economia şi a manipula societatea. Pentru că nu au nimic de spus, oferă circul. Noul patron de media venit, de obicei, dintr-o lume a afacerilor fără reguli, preferînd obscuritatea sau anonimatul, înţelege să folosească imperiul pentru a-şi consolida puterea şi a-şi proteja investiţiile. El nu este reproducerea autohtonă a lui Rupert Murdoch; nu a moştenit averea, ci a făcut-o în condiţiile absenţei oricărei economii de piaţă, nu urmăreşte profitul din presă, ci doar controlul politicienilor, nu îl interesează valorile, nu promovează o viziune conservatoare precum australianul, ci are repulsie de orice ideologie. Convins că deţine secretul puterii, nu este interesat decît de dominaţie.