Stupul ruinat

La începutul secolului al XVIII-lea, Bernard Mandeville, un medic olandez stabilit în Anglia, publica ceea ce va rămâne în istorie drept Fabula albilor, o demonstraţie în cheie satirică a rolului determinant al egoismului individual şi viciilor private în asigurarea bunăstării generale. În 2005, se împlineau trei secole de la publicarea fabulei, dar ideile lui Mandeville au rămas la fel de influente. Chiar dacă societatea noas­tră nu mai seamănă deloc cu cea dinaintea primei revoluţii industriale - nici economic, cu atât mai puţin cultural, ca să nu mai vorbim de politică - iar în ultimele decenii efectele revoluţiei informatice au bulversat şi mai mult formele tradiţionale de organizare, ideea că egoismul e motorul istoriei persistă. Este, probabil, cel mai stabil mit modern. Între timp, doar specialiştii îşi mai aduc aminte de cărţile şi teoriile unui Adam Smith sau David Ricardo, pe când formula lui Mandeville, chiar dacă autorul nu este întotdeauna cunoscut, era până mai ieri pe buzele tuturor. Utilitatea socială a egoismului a stat la baza unui model de societate care a privilegiat profitul ca principal factor de progres.

Pentru Mandeville toate legile sociale erau rezultatul voinţei egoiste a celor slabi de a se susţine reciproc împotriva celor puternici. Dar acţiunile oamenilor nu pot fi din această cauză clasificate în "bune" sau "rele". Din contră, ceea ce morala obişnuită consideră a fi "rău", viciul spre exemplu, are efecte benefice asupra bunăstării generale, pe când acţiunile altruiste de multe ori au consecinţe negative asupra prosperităţii generale. Iar exemplul lui Mandeville, cel al libertinului, care pentru a-şi satisfacere viciile, dă de lucru unei mulţimi de indivizi, astăzi am spune că participă la dezvoltarea serviciilor, pentru a produce în final bunăstare pentru toţi, este încă prezentat ca demonstraţia faptului că lăcomia unuia este în profitul tuturor. Pentru a fi şi mai clar, Mandeville compara Anglia cu un stup corupt, dar prosper. Şi, dacă Jupiter le-ar fi dat englezilor ceea ce cereau, virtutea, consecinţa ar fi fost pierderea rapidă a prosperităţii. Dar, oare chiar pot viciile private produce prosperitate?

Înaintea reuniunii de vinerea trecută a miniştrilor de finanţe ai G 20 de la Londra, organizată pentru pregătirea ultimelor detalii ale reuniunii şefilor de stat şi de guvern de la sfârşitul lunii septembrie care se va desfăşura de data aceasta la Pittsburg, în SUA, trei influenţi lideri europeni, Nicolas Sarkozy, Angela Merkel, Gordon Brown, au trimis o scrisoare comună primului ministru suedez, Fredrik Reinfeldt, care, în calitate de preşedinte al Consiliului European, era somat să facă astfel încât toate statele europene prezente la G20 să transmită un "mesaj comun plin de forţă", în special în privinţa reducerii celebrelor tantieme, acele onorarii sau bonusuri de care beneficiau bancherii şi, în general, membrii consiliilor de administraţie. Ori, cei trei mai lideri europeni reacţionau împotriva unei forme a viciilor private care, conform viziunii lui Mandeville, ar fi trebuit să genereze prosperitate. Iar la începutul mandatului fiecăruia din cei trei nimic nu anunţa o evoluţie în acest sens. Din contră! Dar cum astăzi prosperitatea stupului e deja apusă - şi nu din cauza progresiei virtuţilor - iar politicienii, încercând să se salveze, încearcă să mai dreagă câte ceva pe ici pe colo, fără însă să pună în discuţie sistemul.

La noi, dezbaterea din campania pentru alegerile prezidenţiale nu are însă nicio legătură cu ceea ce se întâmplă aiurea. Totul se întâmplă de parcă toate problemele existente s-ar putea reduce la rolul unui singur om. Dar un om nu poate face nimic. Mai ales când cei trei-patru candidaţi importanţi, par tentaţi să înoate împotriva curentului