SUPLIMENT INFRASTRUCTURA Infrastructura autohtonă de transport - pe un drum blocat

Într-o Europă în care viteza dezvoltării infrastructurii este crucială pentru bunăstarea economică, România pare să rămână ancorată în trecut, prinsă într-o reţea de drumuri şi căi ferate deteriorate şi insuficient dezvoltate. Este o poveste amară a incompetenţei şi risipirii fondurilor europene, care de-a lungul ultimilor 17 ani nu au reuşit să transforme promisiunile în realitate. Ţara noastră dispune, în teorie, de o reţea relativ vastă de drumuri şi căi ferate, dar, la o inspecţie mai atentă, se dezvăluie o realitate mult mai sumbră. Drumurile sunt adesea într-o stare deplorabilă, cu porţiuni critice pline de gropi, lipsă de întreţinere şi reparaţii întârziate. De asemenea, autostrăzile sunt mult prea puţine, iar cele care există fie sunt incomplete, fie sunt într-o stare de uzură prematură.

Căile ferate, odinioară mândria ţării, sunt acum simbolul decăderii. Trenurile circulă cu viteze medii de maximum 50 km/h sau chiar mai puţin, departe de standardele europene, şi cu întârzieri cronice care fac transportul feroviar o opţiune neatractivă pentru majoritatea cetăţenilor. Modernizarea este lentă şi, în multe cazuri, proiectele rămân nefinalizate sau sunt realizate la standarde inferioare, compromiţând eficienţa reţelei feroviare.

Fondurile europene ar fi trebuit să fie motorul care să impulsioneze dezvoltarea infrastructurii în România. Din păcate, însă, aceste fonduri au fost gestionate defectuos, ceea ce a dus la o risipă de proporţii. În perioada 2007-2023, Româ­nia a avut la dispoziţie fonduri europene semnificative prin diverse programe operaţionale, cum ar fi Programul Operaţional Transport (POT) 2007-2013, POT 2014-2020, inclusiv extinderea sa cu încă trei ani, şi, mai recent, prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR) şi POT 2021-2027. În total, sumele alocate pentru infrastructura de transport au depăşit 28 miliarde euro.

Cu toate acestea, impactul acestor fonduri asupra infrastructurii naţionale este departe de a fi cel scontat. Proiectele începute cu surle şi trâmbiţe au fost abandonate sau finalizate cu întârzieri uriaşe, costurile depăşind bugetele iniţiale, adesea fără o justificare clară. Spre exemplu, tronsoane de autostradă şi linii feroviare care ar fi trebuit să fie finalizate în câţiva ani sunt încă în lucru sau, mai rău, au fost lăsate în paragină.

Lipsa de transparenţă şi corupţia endemică sunt factori majori care contri­buie la această situaţie. Procedurile de achiziţie publică au fost foarte mulţi ani opace şi au favorizat firmele de casă ale politicienilor, în detrimentul celor care puteau realmente să aducă un plus de calitate şi eficienţă respectivelor proiecte. De asemenea, lipsa capacităţii admi­nistrative la nivel guvernamental şi local a dus în dese rânduri la blocaje şi întârzieri nejustificate în implementarea proiectelor.

De-a lungul ultimelor aproape două decenii, diverse guverne au promis îmbunătăţiri majore în infrastructura de transport. Din păcate, rezultatele au fost dezamăgitoare. Din 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, ţara noastră a avut la dispoziţie resurse financiare semnificative, dar guvernanţii nu au reuşit să le utilizeze eficient. Lipsa unei viziuni clare, precum şi incapacitatea de a implementa proiectele necesare au dus la o stagnare în ceea ce priveşte conectivitatea rutieră şi feroviară.

Consecinţele acestei lipse de progres sunt resimţite nu doar de cetăţenii care se confruntă zilnic cu drumuri proaste şi trenuri întârziate, dar şi de economia naţională, care pierde din competitivitate din cauza transportului ineficient. De asemenea, România rămâne deconectată de coridoarele majore de transport european, ceea ce limitează accesul la pieţele externe şi afectează investiţiile străine.

Pentru ca ţara noastră să se alinieze standardelor europene, este nevoie de o schimbare radicală în abordarea problemelor de infrastructură. În primul rând, este esenţială depolitizarea procesului de alocare şi gestionare a fondurilor europene. Numai prin asigurarea unei transparenţe totale şi prin eliminarea influenţelor politice, putem să sperăm la o utilizare eficientă a resurselor disponibile.

De asemenea, este necesară o reformă profundă a administraţiei publice, care să includă creşterea capacităţii de implementare a proiectelor de infrastructură. Profesionalizarea şi responsabilizarea celor implicaţi în gestionarea acestor proiecte trebuie să fie o prioritate. Nu în ultimul rând, o viziune strategică pe termen lung, care să fie respectată indiferent de schimbările politice, este esenţială pentru a asigura continuitatea şi finalizarea proiectelor începute.

În concluzie, starea deplorabilă a infrastructurii de transport din România este un simptom al unei guvernări care, timp de 17 ani, nu a reuşit să prioritizeze interesul public şi dezvoltarea durabilă. Fără o schimbare majoră în modul de abordare a acestei probleme, România riscă să rămână deconectată, nu doar fizic, ci şi economic, de restul Uniunii Europene. Este timpul, prin prisma actualului context politic regional, ca promisiunile să se transforme în acţiuni concrete, iar drumurile şi căile ferate ale României să devină cu adevărat parte integrantă a unei Europe moderne şi interconectate, care să permită o deplină mobilitate atât pe axa Nord-Sud, cât şi pe axa Est-Vest. n