Tangoul moţiunii

Moţiunea de cenzură revine în pas de dans. Dar nu e nici alunelul, nici brâul, nici hora, nici învârtita sau sârba. Aces­te jocuri bătrâneşti nu se mai potrivesc "realităţii". Dar, cu toată experienţa occidentală şi diplomatică a lui Mircea Geoană, nu va fi nici vreun menuet sau gavotă, nici vreo polcă sau vreun vals. Va fi un tango. Consilierii politici au hotărât că PSD trebuie să-şi demonstreze forţa şi impetuozitatea. Iar în tangoul moţiunii, PSD are avantajul că îşi rezervă rolul bărbatului. Şi cum tangoul, chiar şi cel politic, e un dans de cuplu, partenera este absolut necesară. Totuşi, a dansa tango înseamnă mai mult decât a reproduce nişte paşi de dans sau nişte figuri coregrafice prestabilite; tangoul e un cod pe care partenerii ştiu a-l folosi şi îmbunătăţi. Tocmai aici stă farmecul tangoului. Astfel, când bărbatul invită o parteneră la dans, el utilizează codul cabeceo care constă în mişcări discrete ale capului sau priviri insesizabile, la care invitata poate răspunde la fel de reţinut. Abia apoi, dacă răs­punsul e pozitiv, urmează invitaţia efectivă. În felul acesta, umilinţa unui refuz va fi ocolită, iar orgoliul masculin va fi protejat. Oare PSD a trecut de faza cabeceo? Căci altfel, partenera s-ar putea recuza.

Ori, poate, PSD a decis să schimbe placa şi să joace tare? O astfel de strategie trebuie însă corelată cu starea de fapt. O strategie de la "puternic la slab", presupunând că poziţia tare este a PSD şi cea slabă a PNL şi UDMR, nu poate face abstracţie de ceilalţi actori. La acest nivel există câteva constante pe care nimeni nu le poa­te modifica. Dacă moţiunea de cenzură va fi depusă şi va trece, Traian Băsescu devine maestrul de ceremonii. Din acel moment, drumul spre alegeri anticipate este deschis. Sigur, nu e singura ieşire din criza de guvern ce va urma inevitabil votării moţiunii, dar cum preşedintele poate desemna un prim ministru, iar acesta poate fi oricine - căci nu există nicio constrângere constituţională în acest sens - condiţiile pentru anticiparea alegerilor se pot îndeplini. Iar sondajele de opinie, chiar dacă nu exprimă un adevăr absolut, dau totuşi tendinţa opiniei publice. Şi aceasta nu e în favoarea PSD. Aşa că un partid care ocupă acum aproximativ 40% din locuri îşi poate permite să îşi reducă prezenţa în Parlament la jumătate?

Atunci când Liviu Dragnea, vicepreşedintele PSD, declară că partidul său va participa la o formulă guvernamentală numai dacă Mircea Geoană va fi prim-ministru, şantajul ia locul oricărei abordări discrete. Tangoul se transformă în gopac. Acrobaţiile individuale ale solistului nu mai dau loc la vreo formulă de cuplu. Căci moţiunea de cenzură e îndreptată împotriva liberalilor, singurii parteneri posibili ai PSD. Coaliţiile posibile sunt multe, dar unora PSD nu îşi poate permite să le dea curs, iar altele nu sunt realizabile în contextul dat. PSD nu poate opta pentru un guvern monocolor, căci riscă să se compromită rapid fără sprijinul majorităţii. Nicio coaliţie cu PD şi PLD nu e posibilă în acest moment, ci eventual după alegeri. Cu PRM, o alianţă ar fi fatală pentru imaginea sa pe plan european. Iar sprijinul socialiştilor europeni este una din puţinele resurse de care mai dispune partidul. Rămâne deci combinaţia socialisto-liberală, cu sprijinul UDMR. Dar pentru liberali, opoziţia, chiar dacă nu e cea mai fericită opţiune, este tactic de preferat unei alianţe directe cu PSD. Electoratul volatil al PNL, ca de altfel şi al UDMR, nu lasă prea multă libertate înaintea alegerilor. Singura soluţie rezonabilă atât pentru PSD, cât şi pentru partenerii săi din coaliţia antiprezidenţială, ar fi asocierea deschisă la guvernul lui Călin Popescu Tăriceanu.

Oricare va fi, însă, varianta pe care PSD o va adopta, tangoul moţiunii riscă să îl compromită pe Mircea Geoană. Sau poate că tocmai succesiunea lui Mircea Geoană este miza întregului joc. Căci dacă PSD voia să danseze tango, partenera era esenţială. Dar PSD nu pare să-şi fi găsit niciuna.