Tentaţia abandonării spaţiului public

Pe 15 septembrie 2008 banca Lehman Brothers intra în faliment. Suntem la aproape cinci ani de la acest eveniment - cel mai important faliment din istoria Statelor Unite - şi criza începută oficial atunci nu pare să se diminueze, ci, din contră pare să se extindă şi spre aşa zisele ţări emergente. La începutul lunii iulie, într-o variantă revizuită a raportului său privind perspectivele economiei mondiale (World Economic Outlook Update. Growing Pains) FMI a revizuit în scădere prognozele privind creşterea mondială şi a avertizat asupra riscului crescut de scădere a economiilor emergente (China, Brazilia, Rusia, India). Economia mondială este interdependentă, iar criza nu a putut fi restrânsă la o singură arie. Criza din America s-a extins în întreaga lume, occidentul european a fost repede afectat şi nu şi-a mai revenit, iar reacţia în lanţ nu a putut fi oprită. Mai mult, incoerenţa politico-economică europeană (precum obsesiva austeritate bugetară) a obligat ţările emergente să îşi dezvolte pieţele interne, fără însă ca această politică să poată menţine ratele de creştere economică. Este din ce în ce mai clar că ieşirea din criză depinde de relansarea economică a Europei, iar aceasta nu se poate realiza fără o relansare politică a proiectului european.

Politica este principala cauză piermanentizării crizei. Incapacitatea politicienilor de a decide democratic devine marea problemă a politicii actuale. Aceasta se întâmplă şi pentru că politicienii, din ce în ce mai dependenţi de mediile economice şi de consultanţa tehnocrată, nu mai ştiu să ia decizii. Fără convingeri ideologice (Doar ideologiile au murit, nu?), mereu gata de compromis (Nu este politica "arta compromisului"?) şi în căutarea unui echilibru iluzoriu, politicienii şi-au asumat, fără să fie conştienţi de asta, responsabilitatea gestionării unei crize fără sfârşit previzibil. Incapabili să facă alegeri democratice s-au complăcut în a-şi justifica indecisele politici de austeritate pe o aşa zisă expertiză economică. Deşi scandalul Reinhart-Rogoff a arătat cât de discutabile sunt aceste justificări, situaţia continuă şi degringolada nu are cum înceta. Ori, aici este paradoxul, căci etimologic cuvântul criză sugerează acţiunea de a căuta o soluţie şi nu disfuncţia unui sistem. Grecescul krisis însemna a separa, a decela (vezi şi românescul a cerne care provine, via limba latină, din aceeaşi rădăcină), dar şi a decide, a face o alegere. E tocmai ceea ce politicienii nu au puterea să facă: să discearnă şi să hotărască. Transformată de marketing, politica îşi mai găseşte sensul. Politicienii aşteaptă din altă parte - în cel mai bun caz de la "piaţă" dacă nu şi din alte sfere - rezolvarea problemelor pe care doar ei le pot clarifica.

Deja consecinţele unei astfel de situaţii se văd, căci tentaţia de a abandona spaţiul public nu însemnă doar falimentul politicii ca acţiune autonomă, ci şi un revers al democraţiei. Este suficient să vedem ce se întâmplă în Ungaria, al cărei prim ministru a făcut la Băile Tuşnad, la sfârşitul săptămânii trecute, proba opţiunilor sale nedemocratice cu o dezinvoltură pe care doar criza economică şi consecinţele sale politice o pot explica. Iar faptul că dreapta conservatoare europeană (inclusiv româ­nească) justifică încă astfel de elucubraţii arată cât de jos au căzut standardele democratice. În Europa actuală, exprimarea nostalgiilor fasciste este mai mult decât o modă. Ceea ce era inadmisibil acum un deceniu a devenit astăzi doar un fapt politic divers. Dovadă că prea puţini par să reflecteze serios asupra asemănărilor dintre Marea Depresiune cu urmările sale şi situaţia actuală.

Dar nici stânga nu stă mai bine, iar manifestaţiile indignaţilor brazilieni (ca şi a celor spanioli acum doi ani) arată că nici neoliberalismul cu faţă umană promovat de un "anticapitalist" reconvertit, precum "Lula" da Silva, nu a reuşit să asigure condiţii pentru dezvoltarea spaţiului public.

Ideea că doar concurenţa acerbă pe plan intern şi extern - recurenta competitivitate - poate asigura dezvoltarea a devenit un adevăr în sine. Şi totuşi, economişti precum Paul Krugman au dovedit că formulele economice mutual câştigătoare sunt preferate celor concurenţiale. Ceea ce e contrar ideilor preconcepute privind rolul fundamental al concurenţei. Tocmai pentru studiile sale de macroeconomie care dovedeau că în comerţul internaţional jocul câştigător-câştigător (win-win) - şi nu situaţiile în care o ţară câştigă şi alta pierde sau cele ce mizează doar pe concurenţă - sunt regula. În egală măsură, ţările sărace, care au cunoscut ameliorări semnificative ale nivelului de trai, au profitat de sistemul de schimburi internaţionale. În egală măsură, dezvoltarea internă şi susţinerea economiilor pentru a face faţă sfidărilor comerţului exterior nu s-a putut realiza fără o intervenţie a guvernelor şi o politică economică şi socială bazată pe cheltuieli publice. Ceea ce nu presupune transformarea cheltuielilor publice într-un panaceu, ci într-o soluţie pentru folosirea resurselor neexploatate şi neinteresante pentru sectorul privat. Democraţia presupune tocmai această strânsă corelaţie între public şi privat în favoarea interesului general pe care, la sugestia mainstream-ului economic, politicienii par să o respingă astăzi.