Teritorii minate

Criza de subiecte politice convenabile şi instinctul de-a se afla mereu în prim plan mediatic, din postura celui care critică, se află în "opoziţie" sau luptă din răsputeri împotriva cuiva/ceva, aduc discursul lui Traian Băsescu în zone insolite. Cum este cea a socialului, unde expertiza sa este limitată, iar instinctul nu-l ajută nici atît. Brusc şi dintr-o dată, preşedintele-candidat a descoperit că mai avem o problemă: suntem în pericol să devenim o ţară de asistaţi sociali!

Cîteva întrebări sunt inevitabile, iar dintre ele prima ar fi aceea dacă acest lucru este chiar atît de rău, pe cît vrea să ne facă să credem intempestiva intervenţie a Preşedintelui? A spune că într-un an 11 milioane de cetăţeni ai acestei ţări au beneficiat, într-o formă sau alta, de un ajutor material din partea statului, nu descrie nici o catastrofă socială şi nici o stare care ar trebui neapărat schimbată. În state cu mult mai dezvoltate decît România, formele de asistenţă socială ating proporţii mult mai mari din populaţia ţării, iar valoarea absolută a acestor cheltuieli este de sute de ori mai mare decît cea din România. Pe de altă parte, nu este nici ruşinos şi nici dăunător ca, în diferite forme, o parte din bugetul adunat de stat din buzunarele contribuabililor să se întoarcă la aceia dintre ei care au nevoie de diferite forme de asistenţă. Aceasta este o filosofie care impregnează majoritatea democraţiilor avansate şi sigla sub care s-a creat instituţia numită Uniunea Europeană. Sugestia Prezidenţială că statul plăteşte 11 milioane de trîntori, care ar trăi din banii publici, fără să facă nimic folositor, conţine nu doar un neadevăr flagrant, dar este şi jignitoare pentru cei care, în România, au cîştigat un drept, prin lege, la o formă sau alta de asistenţă.

Durerea Preşedintelui, ne lămureşte însă discursul, este legată nu de soarta celor 11 milioane, ci doar de faptul că banii pentru asistenţă vin din bugetul statului, care buget, fiind supus programului de slăbire accelerată şi drastică, prin acordurile de împrumut cu FMI şi cu UE, dă tot mai rău din colţ în colţ cînd este vorba să plătească ceva. Asta, în condiţiile în care pentru a plăti pensiile şi salariile bugetare, în fiecare lună, Guvernul României face un drum la cîteva bănci de unde se împrumută cu sumele necesare acoperirii deficitului de cont curent. Preşedintele are desigur şi o soluţie, pentru Guvern: stabilirea de priorităţi. Ceea ce, în traducere liberă şi directă, ar însemna să ia cineva la mînă lista cu diferitele forme de asistenţă şi să mai taie ceva de pe ea, cît mai mult cu putinţă, desigur, pe motiv că persoanele în cauză nu mor mîine, dacă rămîn fără asistenţă respectivă.

Să coborîm un pic în lumea concretă şi să vedem ce este cu aceste forme de asistenţă socială. Toate, în România, sunt prevăzute prin lege. În consecinţă, Guvernul trebuie să le asigure, prin Buget. Dacă vrea să le anuleze sau să le reducă valoric, atunci va trebui să-şi asume gestul într-o modificare a legii. Costurile politice ar fi imense, iar consecinţele politice, greu de calculat. Acum, în campanie electorală pentru prezidenţiale, gestul ar fi pur şi simplu sinucigaş, pentru că sindicatele, oricît de aservite politic şi dedate jocurilor de culise, nu au cum să nu reacţioneze la asemenea amputări. Al doilea lucru esenţial de ştiut este faptul că multe dintre formele de aşa zisă asistenţă au fost asumate de guvernările succesive ale României post decembriste pentru a atenua impactul asupra populaţiei al creşterilor uriaşe de preţuri, în cea mai mare parte nejustificate, la utilităţi publice. Cu alte cuvinte, furnizorii de utilităţi şi-au pus fără reţinere în preţ totul, de la pierderile uriaşe cu care lucrează, din neglijenţă şi proastă organizare, pînă la luxul unor noi şi impozante edificii administrative, ca să nu mai vorbim de salariile ieşite din orice schemă de reprezentare valorică, iar utilizatorul final n-a avut de ales, decît să plătească. Ca să mai închidă gura populaţiei, guvernele, de dreapta ca şi de stînga, s-au grăbit să anunţe cîte o lege prin care o parte din costuri, infimă, de altfel, este suportată din Bugetul statului. Iar ca ministru în atîtea guverne ale României post-decembriste, Traian Băsescu nu are cum să nu ştie acest lucru.

În plus, în România, ca şi în alte ţări, apar ca forme de asistenţă socială alocaţii considerate de multă vreme "drepturi naturale", cum sunt cele acordate mamelor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, pînă la un an, o parte din costurile îngrijirilor medicale-spitaliceşti, alocaţii pentru copii sau persoane mature aflate în întreţinerea instituţiilor de stat şi multe altele de acest gen, fără de care nici o societate europeană a secolului XXI nu s-ar considera civilizată.

În România, statul, prin buget sau alte forme, nu este nici pe departe darnic cu asistenţa socială, ci dimpotrivă, este din cale-afară deficitar. Este suficient să privească cineva starea materială a şcolilor primare şi gimnaziale din România rurală, pentru a vedea cîtă nevoie ar fi de alocaţii suplimentare pentru a le aduce mai aproape măcar de secolul XIX, dacă de XXI nu se poate, măcar sub raportul normelor de igienă şi al materialelor didactice.

Avîntat pe un teren minat şi pe care nu-l cunoaşte aproape deloc, Traian Băsescu a deschis un uriaş front de contraatac împotriva lui şi a guvernului în numele căruia a vorbit. Este imposibil să nu arate cineva cu degetul la uriaşele sume alocate fără nici o justificare bugetarilor de lux din categoria "parlamentari şi guvernanţi", pentru a vedea de unde s-ar putea tăia fără nici un pericol de periclitare a situaţiei materiale. Mai mult, cu mult mai mult, dacă vrea să găsească sursele risipei de fonduri bugetare, Traian Băsescu, ca şi guvernul care-l reprezintă, n-ar trebui să caute prea departe. Ar fi suficient să cerceteze capitolul bugetar numit achiziţii şi investiţii publice. Asta însă este ceva mai greu, trebuie să recunoaştem, pentru că subiectul este încă şi mai nociv, mai ales într-un an electoral!