Theodor Stolojan

Domnul Stolojan naşte pasiuni acerbe din partea celor interesaţi. Unele dintre acestea sunt descalificante şi imunde, nu numai pentru cel ce le exibă în spaţiul public ci şi pentru oameni neutri sau indiferenţi. Dl Stolojan nu e un om politic, el face greşeală politică după greşeală politică. Până la un punct e treaba lui. Dar unele greşeli ne-au afectat, în măsura în care, în anul 2000, ne-am pus speranţe în el. Cu un astfel de preşedinte, Năstase n-ar fi putut face ce a făcut cu Sidex, Petrom, Rompetrol - ca să dau doar trei exemple.

Dar Stolojan e un caracter, e inflexibil, e mai distant, e serios. Că e un caracter, puţin sau deloc dispus la compromisuri - nu place "băieţilor deştepţi", care şi-ar dori, dacă nu unul din grupul lor de interese cel puţin unul dispus să se îmbogăţească rapid, cu care să poată tranzacţiona. Că e serios şi distant - nu place mulţimii. Că nu acceptă să se tragă de brăcinar, nici măcar cu parlamentarii e grav! Ca parlamentar, să ai certitudinea că nu poţi tranzacţiona nimic în folos propriu e cel puţin neplăcut.

Stolojan mai e acuzat că ar fi confiscat valută în 1990, când a preluat executivul după alungarea lui Petre Roman. Acuză demagogică şi vădit interesată. Astăzi nu se mai întreabă nimeni: care valută? Cine a creat-proiectat, produs şi exportat vreun produs până în octombrie 1990 şi valuta să-i fi fost confiscată de primul ministru? Astăzi nu se mai întreabă nimeni ce a făcut Stolojan cu valuta confiscată? După mineriada din septembrie 1990, România, în noiembrie nu făcuse arăturile de toamnă, nu asigurase petrolul pentru iarna ce bătea la uşă! În acest context şi pentru siguranţa termică a populaţiei şi pentru pâinea din 1991, a reschimbat leii firmelor în valuta statului. Greşeala nu era la Stolojan, ci la precedentul prim ministru care a liberalizat schimbul valutar fără nicio bază economică şi fără gândul la iarna ce vine! Dar, cum am spus, nimeni n-a pierdut valută din aportul său, din sudoarea sa.

Stolojan a avut de făcut faţă unor revendicări salariale nejustificate, având în vedere că ne înscriseserăm, deja, pe o spirală inflaţionistă severă, datorată politicii de cumpărare a electoratului pentru alegerile din primăvara acelui an (cele 7 greşeli ale Guvernului Român - vezi "Viaţa politică şi Parlamentară" nr 1 1991, pg 10, editată de Rompres). I-ar fi fost foarte uşor să cedeze, cum au cedat toţi ceilalţi prim miniştri. Dar Stolojan îşi lua în serios sarcinile. O întrunire la sala Senatului, cu sindicatele, a durat până spre dimineaţă. La tribună răgneau şi proferau ameninţări liderii de sindicat. Care de care mai ameninţător, care de care mai obraznic la adresa primului ministru. Izolat, singur, la o măsuţă a stenodactilografei, în dreapta, era Stolojan. Asculta demagogia neîntreruptă, ore întregi, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă. Nu-şi permitea un asemenea lux. Eram curios - dacă va ceda sau dacă va face vreun atac de cord. Spre ziuă i s-a dat cuvântul (liderii sindicali conduceau ostilităţile) - a demontat rând pe rând toate aberaţiile şi pretenţiile nejustificate economic.

Stolojan nu vroia să fie prim ministru. A acceptat ca sacrificiu, condiţionat de organizarea alegerilor în primăvară. N-a fost să fie aşa. Parlamentarii nu doreau.