Ţintirea inflaţiei, un alt experiment eşuat al băncilor centrale?

Politica monetară bazată pe ţintirea inflaţiei şi independenţa băncilor centrale au fost prezentate în ultimele trei decenii ca un "amestec" infailibil din care este fabricat panaceul creşterii economice sănătoase.

Banca centrală a Canadei a fost una dintre primele care au adoptat această strategie monetară, în 1991, iar ţinta de inflaţie de 2% a fost stabilită în 1995, cu un interval de variaţie între 1% şi 3%.

"Muncim pentru a păstra valoarea banilor prin menţinerea unei inflaţii scăzute şi stabile", este sloganul care întâmpină vizitatorii pe site-ul băncii.

Dar cum poate fi păstrată valoarea banilor în condiţiile unei ţinte de inflaţie de 2%, când aceasta înseamnă o dublare a preţurilor în 35 de ani?

După cum arată datele oficiale, indicele preţurilor de consum (IPC) a crescut cu aproape 55% între ianuarie 1992 şi septembrie 2016, în condiţiile în care preţurile alimentelor au crescut cu 70%, iar indicele core al preţurilor a crescut cu aproape 56% (vezi graficul 1).

Indicele core al preţurilor urmărit de Banca Canadei exclude cele mai volatile componente al coşului de consum, acestea fiind fructele, legumele, gazul natural, benzina şi alţi combustibili, produsele din tutun, transportul interurban şi dobânda pentru creditele ipotecare, conform definiţiei de pe site-ul băncii centrale.

Înainte de declanşarea crizei globale, Banca Canadei a reacţionat la creşterea preţurilor prin majorarea dobânzii de politică monetară până la 4,5% în ultima parte a anului 2007 (vezi graficul 2).

Apoi situaţia s-a schimbat radical şi, după o scăderea accelerată până la 0,25% în 2009, dobânda de politică monetară nu a mai depăşit 1%, fiind în prezent de 0,5%, pe fondul unei rate a inflaţiei de 1,3% şi a unei creşteri anuale a indicelui core al preţurilor de 1,8%.

De doi ani creşterea anuală a indicelui core al preţurilor depăşeşte rata oficială a inflaţiei, însă Banca Canadei nu poate lua nicio măsură în conformitate cu propriul cadru de politică monetară.

De ce se teme Banca Canadei că va fi nevoită să crească dobânda de politică monetară? Deoarece ar amorsa procesul de implozie a creditului acordat companiilor nefinanciare şi gospodăriilor, care a ajuns la echivalentul a 3,23 trilioane de dolari americani în T1 2016 şi reprezintă 210,4% din PIB, conform datelor de la BIS (Bank for International Settlements).

Dacă se adaugă şi creditul guvernamental, soldul total era de 4,42 trilioane de dolari americani, adică 287,8% din PIB, iar stabilitatea financiară pe termen lung este serios ameninţată.

Atunci ce este de făcut? Simplu, se introduc "modificări" adecvate în cadrul de control a inflaţiei, care a fost adoptat de guvernul de la Ottawa şi Banca Canadei în 1991 şi este reevaluat la fiecare cinci ani.

În 2016 a apărut o noutate care pune sub semnul întrebării însăşi viabilitatea strategiei monetare. Divergenţa semnificativă dintre dobânda de politică monetară şi ţinta de inflaţie a adus în discuţie, iniţial, majorarea ţintei de inflaţie, dar s-a renunţat la această măsură pentru că "o ţintă mai ridicată poate creşte costurile distorsiunilor create de inflaţie, iar tranziţia către o nouă ţintă poate conduce la pierderea credibilităţii băncii", se arată în documentul publicat de Banca Canadei (n.a. "Renewal of the inflation-control target", October 2016).

Astfel s-a menţinut ţinta de inflaţie de 2%, însă s-au adus schimbări majore în ceea ce priveşte modul de evaluare şi acţiune pentru atingerea ţintei, prin înlocuirea indicelui core al preţurilor în cadrul de modelare. Cu alte cuvinte, ţinta a rămas, dar s-a schimbat modul în care se măsoară atingerea ţintei.

În locul acestui indicator au fost introduşi trei indicatori ai inflaţiei "de bază": CPI-trim (măsură a inflaţiei de bază care exclude componentele cu cea mai mare volatilitate a preţului), CPI-median (măsură a inflaţiei de bază corespunzătoare schimbării preţurilor de la mijlocul distribuţiei statistice pentru toate preţurile) şi CPI-common (măsură a inflaţiei de bază care urmăreşte schimbările comune de preţuri ale categoriilor de produse din coşul de consum).

Dincolo de justificări şi termeni de specialitate opaci pentru majoritatea cetăţenilor canadieni, ceea ce încearcă să facă autoritatea monetară şi cea fiscală din Canada se reduce la un lucru foarte simplu: manipularea indicatorilor inflaţiei astfel încât să poată fi justificată, pe termen cât mai lung, menţinerea dobânzii aproape de minimul istoric.

Într-o analiză recentă a lui Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, se arată că ignorarea regulii Taylor de mari bănci centrale, cum sunt Federal Reserve sau BCE, a fost determinată de temperarea severă a creşterii potenţiale, dar şi de problema solvabilităţii guvernelor.

Regula Taylor este formula de calcul a dobânzii de politică monetară în funcţie de deviaţia inflaţiei faţă de ţintă şi de deviaţia PIB-ului faţă de cel potenţial şi reprezintă unul dintre pilonii de bază ai strategiei de ţintire a inflaţiei.

Se pare că situaţia este similară şi în Canada, al cărei regim monetar oficial este "ţintirea flexibilă a inflaţiei", care a "permis" creşterea gradului de îndatorare până la cote extrem de ridicate, mai ales la nivelul sectorului privat.

Astfel de "manevre" la nivelul politicilor macroeconomice l-au determinat pe Charles Goodhart, profesor emerit la London School of Economics şi fost membru al Comitetului de Politică Monetară al Băncii Angliei, să declare recent că "starea macroeconomiei este mai rea acum decât în urmă cu 50 de ani".

Profesorul Goodhart a formulat şi legea care îi poartă numele, conform căreia "când un indicator economic devine ţintă, atunci încetează să mai fie un bun indicator".

După cum spune înţelepciunea populară, "cine aleargă după doi iepuri, nu prinde niciunul". Oare va demonstra Banca Canadei că poate "prinde" ţinta de inflaţie dacă aleargă după trei iepuri?

Iar dacă nu reuşeşte va renunţa la ţintirea inflaţiei sau va alege alţi trei "iepuri", invizibili de această dată, astfel încât nimeni să nu mai conteste valoarea muncii sale pentru păstrarea stabilităţii monetare?