Tiparul politicii noastre

Tiparul este un prefabricat. O unealtă capabilă să rămînă identică cu sine, într-un proces menit să genereze un număr foarte mare de copii ale unor imagini-text, tratate ca originale de fiecare dintre destinatarii/ achizitorii lor. Un model standardizat cu ajutorul căruia, din realitatea unui material concret decupăm părţile de care este nevoie pentru a ne asambla costumul, rochia, cămaşa, casa, ideile, istoria, concepţiile şi preconcepţiile cu care ne înfăţişam celorlalţi. Tiparul este structura originară, codul sursă care, prin (auto)copiere devine actualizare concretă şi realitate pentru ceilalţi.

Încercarea de a găsi o noimă politicii practicate pe meleagurile noas-tre duce, pe orice drum ai lua-o, la constatarea că, în diferitele şi aparent originalele ei manifestări de-alungul timpului, ea nu este decît succesiunea copiilor generate de unul şi acelaşi tipar. Care sunt mărcile sale dis-tinctive?

Dacă politica presupune competiţie, tiparul nostru pare să fie făcut după regula conform căreia competiţia este înlocuită de confruntare şi război, adică de opintirea maximă menită să anihileze brutal, să elimine, la nevoie chiar fizic, pe oricare competitor; ideal şi dacă se poate, încă din starea de potenţialitate. În sistemele democratice, regulile, instituţiile şi experienţa istorică sunt puse să lucreze împreună pentru a ţine politica, ferm, în registrul competiţiei. Confruntarea, adică încălcarea regulilor stabilite pentru a decide o competiţie, prin utilizarea forţei, corupţiei, ameninţării, presiunilor de tot felul, de la arbitrariul represiunii şi falsei justiţii, la presiuni psihologice, este considerată un accident nedorit şi inacceptabil, penalizat de legi. Războiul politic este o imposibilitate în condiţiile oricărei democraţii autentice. În sistemele non-democratice, dimpotrivă, războiul politic este considerat legitim, moral şi eroic, cu condiţia să fie dus împotriva "duşmanilor". De aceea, singura parte a politicii care contează este procesul prin care cineva cu autoritate larg acceptată social determină cine sunt duşmanii. Analiza lui Carl Schmitt asupra noţiunii de politică ("Der Begriff des Politischen", 1932) este, în acest punct, revelatoare şi relavantă pînă astăzi. O ilustrează perfect variantele militante ale tuturor ideologiilor politice bazate pe violenţă structurată, de la naţionalismele etnico-culturale, la fundamentalis-mele doctrinar-religioase şi de la teoriile moderne ale "revoluţiilor politice", la anarhismele de toate culorile. Uşurinţa cu care societatea românească acceptă această stare, ca pe una "naturală", arată atît faptul că experienţele democratice, puţine cîte au fost de-alungul istoriei noastre moderne, nu au lăsat urme transmise cultural, cît şi primitivismul modelelor operante în domeniul politic. Istoria relevă tiparul: "descălecat democratic" urmat de lungi perioade de derapaj care sfîrşesc în regimuri autoritar-totalitare, bazate pe violenţă în forme extreme, pe război, adică eliminarea fizică a duşmanilor politici.

Al doilea element distinctiv al tiparului nostru politic este stratificarea precisă a modului în care se face politică. Pentru cei angrenaţi în războiul puterii, politica nu are niciun alt înţeles decît obţinerea puterii şi, ulterior, eternizarea deţinerii ei, cu orice mijloace. Siluirea democraţiei şi a tuturor regulilor sale elementare este jocul preferat, nu doar de timp liber, ci "profesional" al politicianului român. Ca manifestare a guvernării, politica este doar mecanis-mul care asigură transferul resurselor publice în buzunarele deţinătorilor autorităţii şi ale camarilelor care pun umărul la stabilitatea şi reproducerea puterii. Pentru omul de pe stradă, politica este echivalentă şi se consumă doar ca trăncăneală de cafenea, de berărie, de cîrciumă, de gazetă, ori de apartament, de parc, de familie şi din cercul de "amici". În sfîrşit, politica se consumă ca un uriaş circ imagistico-lingvistic, un fals ritual al legitimării puterii în care politicienii şi alegătorii se mint cu neruşinare unii pe alţii, de dragul spectacolului, unii promiţînd marea cu sarea, fără nicio acoperire, iar ceilalţi amăgindu-se că participă la "viaţa politică" şi că hotărăsc "soarta ţării". Imaginea întreagă şi nemuritoare a tabloului o avem de la Caragiale.

Mai puţin vizibile uneori, dar întotdeauna prezente, în tiparul politicii noastre se află sforile/canalele prin care vin, din afară, "comenzile" celor care au avut în România, ca şi în alte părţi, teritorii, ori ţări ale Europei şi ale lumii, zone de exploatat, de împărţit şi de experimentat într-un alt joc secund, mult mai dur, cel al geo-politicii.

Ceea ce vedeţi, prin urmare, sub ochii dumneavoastră, nu este decît o altă copie de gestetner!