Tirania liniştii

Tema violenţei în campania electorală a revenit în actualitate. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Căci, odată ce violenţa fusese sădită pe terenul democraţiei româneşti cu greu ea mai putea fi dezrădăcinată. Ori, încă de acum 18 ani, atunci când începea traumatizanta tranziţie românească, violenţa dădea tonul. Pentru că în termenii "violenţei fondatoare" înţelegeau feseniştii lui Ion Iliescu să-şi instaureze "democraţia originală". După o revoluţie de o violenţă extremă, după executarea în urma unei farse judiciare a familiei Ceauşescu, după atacarea în 28-29 ianuarie a reprezentaţilor şi sediilor partidelor istorice, după inhibarea oricărei opoziţii urma să fie instalată "liniştea". Dar nu dintr-odată, pentru a nu lăsa un prea mare spaţiu libertăţii. Aşa că, în campania electorală din primăvara anului 1990 violenţa a fost regula. Iar, mai apoi, Piaţa Universităţii, "eliberată" de minerii de sub ocupaţia "golanilor", a devenit simbolul unui autism social care nu putea genera decât violenţă. Atunci se instala teroarea "liniştii" ale cărei simptome le resimţim şi astăzi.

Readusă în atenţia publicului de comentariile PSD asupra crimei de la Păltinoasa, Suceava, violenţa electorală şi politică e consecinţa unui proces social inaugurat încă din1990, iar nu un accident al actualei campanii. Şi, dacă fas­cismul e un pericol real pentru societatea românească - şi nu de azi, de ieri - identificarea sa cu declaraţiile incoerente ale lui Gheorghe Flutur de la o reuniune electorală e cel puţin confuză. Căci, referinţele lui Flutur la reuniunea Străjerilor patriei de la Bucşoaia, din 1937, la care participau Carol al II-lea şi Teofil Sidorovici, nu trimit spre fascism, ci spre regimul monarhiei autoritare. Iar aceasta, dacă nu a fost propriu-zis fascistă, a pregătit terenul fascismului legionar şi dictaturii antonesciene. Şi atunci, ca şi acum, violenţa a fost vehiculul fascismului. Şi, dacă există un nou fascism românesc, acesta e consecinţa unei stări de spirit care a promovat violenţa ca singură şansă de supravieţuire. Iar semnele există. Aparent un epifenomen al tranziţiei, maneaua, devenită arhetipală pentru anii "90, e imaginea unui astfel de "fascism popular". Decurgând logic dintr-un fel de darwinism social promovat ca singura filosofie de viaţă, manea­ua a valorizat violenţa ca ins­trument de reuşită socială. Şi astfel, propagată pe întreaga media, violenţa a devenit matricea societăţii româneşti.

Ori, partizanii darwinismului social cred că, precum animalele sau plantele, şi oamenii sunt fundamental inegali, atât fizic cât şi intelectual, iar aptitudinile lor se transmit pe cale ereditară. Destinaţi să lupte pentru a supravieţui, membrii societăţii sunt într-un război permanent, iar cheia reuşitei personale în societate constă în utilizarea violenţei. Doar cei "apţi" fac faţă, devenind bogaţi sau puternici, pe câtă vreme cei ce nu fac faţă, "fraierii", sunt înlăturaţi. Acest fascism in nuce a fost nu doar tolerat, ci promovat chiar şi de cei ce astăzi par îngroziţi. Dar când se puneau bazele tiraniei majorităţii, când foloseau mulţimile manipulate împotriva minorităţilor, când identificau intelectualii cu "duşmanii poporului", când propuneau "liniştea" în locul "democraţiei", unde credeau că se va ajunge?