Toţi plătesc, cine câştigă?

Să începem cu puţină teorie. Ştim cu toţii, în principiu, ce este aceea o licitaţie. Se fac oferte şi se alege câştigătorul. La licitaţiile simple, câştigătorul e acela care dă mai mult. Restul îşi ţin banii în buzunar. Însă, există un tip de licitaţie în care toţi cei care au ofertat plătesc, iar câştigătorul este tot acela care dă mai mult. Acest tip de licitaţie se nu­meşte, tehnic, "all-pay auction".

Un exemplu. Licităm pentru un pachet de biscuiţi. Unul oferă 3 RON, altul 4 RON, iar altul 5 RON. Câştigă cel care a oferit 5 RON, însă şi cei care au pierdut plătesc şi ei sumele ofertate. Genul acesta de licitaţie se mai numeşte şi "licitaţie Tullock", după numele unui autor faimos în domeniul teoriei alegerilor.

De ce ne-ar interesa acest gen obscur de licitaţie? Pentru că dorim să înţelegem o chestiune foarte practică. Se spune adesea că în politică (doar) banul contează. Foarte posibil. Se mai spune că voturile alegătorilor se vând şi se cumpără. Iarăşi, posibil. Dar ceva nu e clar. Dacă politica este înţeleasă ca o piaţă, unde putem consulta preţurile?

Vedeţi deja dificultatea... Pe o piaţă liberă, participanţii lucrează trans­parent cu preţurile. Mergeţi pe orice stradă comercială, deschideţi orice revistă şi veţi remarca acest fenomen: preţuri peste tot. Cu litere roşii, mari. Cumpărătorii ştiu cu câţi bani vor să dea vânzătorii un pachet de bis­cuiţi, un stilou sau un tractor.

În politică nu este aşa. Sigur, ştim că - metaforic vorbind - voturile sau politicienii "au preţul lor". Dar nu vedem un sistem real de preţuri.

Lucrul cel mai bizar însă e altul. Pe o piaţă liberă, preţurile sunt corelate. Psihologic, noi ştim care este "preţul corect". Ştim (sau ne imaginăm că ştim pe baza unor socoteli empirice) cât "merită" o pereche de pantofi, o cutie cu mâncare pentru pisici sau o excursie în Malta.

În politică însă, preţurile (reale sau imaginate) par să nu fie corelate cu nimic. Cât face un vot, cumpărat ilegal la colţul străzii sau obţinut legal prin tehnici de persuasiune? Un kilogram de mălai? 6 RON per alegător în cheltuieli publicitare? Şi cât sunt dispuşi să chetuiască politicienii înşişi pe firme de "consultanţă"? E mult, e puţin? Raportat la ce?

Senzaţia pe care o au foarte mulţi observatori, aşadar, este că pe "piaţa" politicii, preţurile şi cheltuielile sunt captate într-un vârtej, într-o spirală ascendentă, fără sens. Este aces­ta un fenomen real? Dacă da, atunci cum să îl explicăm?

Să ne întoarcem la "all-pay auction", licitaţia unde toţi participanţii plătesc, însă doar unul câştigă. Iată acest pachet de biscuiţi. Dacă îl vând pe o piaţă liberă, preţul afişat la raft este 5 RON. Avem 5 clienţi care poftesc la pachetul respectiv. Se face coa­dă, îl vând ("primul sosit, primul servit"). Am încasat 5 RON.

Dar pot face altceva. Organizez un "all-pay auction". Iată pachetul de biscuiţi. Toţi ştim că face 5 RON în supermarket. Eu încep licitaţia "all-pay" de la 2 RON. Tentant, nu? Să cumperi un pachet de 5 RON cu 2 RON e ceva... Primul client ridică mâna. Urmează altul, care oferă 3 RON, tot este mai puţin decât 5. Al treilea oferă 4 RON, tot sub preţul de referinţă. Al patrulea ajunge la 5 RON, exact preţul de la raft.

Licitaţia se poate opri aici. Am vândut pachetul de biscuiţi, pe care aş fi luat 5 RON, cu nu mai puţin decât 14 RON... Impresionant, nu? Bun, se poate şi mai mult. Ce-ar fi dacă al cincilea client licitează încă şi mai mult? Să spunem 6 RON. În cazul acesta am încasat 20 de RON pentru un pachet de biscuiţi de 5 RON. Stupefiant, nu-i aşa?

Ei bine, acest tip de licitaţie, "all-pay", este mecanismul care stă la baza unor procese politice. Priviţi la nişte alegeri organizate în sistemul "uninominal". Avem, să spunem, 5 candidaţi. Doar unul câştigă (presupunem, pentru simplificare, că cel care câştigă e acela care cheltuieşte cel mai mult - o supoziţie realistă în multe regimuri politice). Această situaţie este similară cu o cursă de tip "all-pay". Fiecare încearcă "să se arunce" cu cât mai mult, dar în final preţul explodează şi toţi, cu excepţia unuia, rămân cu buzele umflate.

Strategia unui jucător raţional este să nu intre într-un joc de tip "all-pay". Într-adevăr, într-un sistem politic organizat astfel, apatia, absenteismul şi dezangajarea sunt abordări justificate raţional.

Cine câştigă, în cele din urmă, într-o schemă "all-pay"? Răspunsul este simplu: cel care îl organizează. Adică cel care reuşeşte să îi forţeze pe participanţi să acţioneze în cadrele unui joc de acest tip. Revenind la metafore - păpuşarii din spatele scenei. Ei sunt cei care colectează în buzunarele lor beneficiile sistemului.

Auzim adesea, în jurul nostru, expresii precum "Vom plăti cu toţii pentru faptele lui X!". Acest lucru este mai adevărat decât ne imaginăm. Pe o piaţă liberă plătim, dar şi primim la schimb ce am cumpărat. Însă într-un sistem politic construit în jurul unor licitaţii bizare, plătim şi plecăm acasă, după ce spectacolul s-a terminat, cu mâna goală.