Totul la dublu!

Imaginaţi-vă scena. Un individ urlă într-un microfon. Nu se înţelege ce anume. Suspectezi că este urletul unui ins recent eliberat din puşcărie. După care începe "muzica". Manele. După care iar urlete. Probabil "dedicaţii". Şi iarăşi manele. Ş.a.m.d. Toate acestea, sâmbătă la miezul nopţii, de pe acoperişul unui bloc din Bucureşti. La balcoane, în cartier, vecinii îngroziţi. Poliţia, evident, nicăieri. Au apărut după aproape două ore de tărăboi care se auzea până în Câmpia Dunării. După care s-au retras cu coada între picioare. Infractorii au continuat scandalul.

Un detaliu al acestei poveşti - deja comune - mi-a atras atenţia. Cel care dă telefon la numărul de urgenţă trebuie să explice pricina. După care ţi se spune să aştepţi să se facă legătura cu o instituţie anume, de regulă Poliţia. Şi trebuie să explici din nou, de la început, cazul.

Vedeţi, asta este cu adevărat bizar. În toate ţările civilizate nu stai la poveşti la numărul de urgenţă. În America există o procedură. Suni la 911 (echivalentul lui 112 din Europa) şi chiar dacă nu spui nimic, tot este trimis un echipaj de poliţie să vadă de ce ai sunat. Poate eşti sub ameninţarea unui cuţit. Poate ţi s-a dat deja în cap. Nu se ştie şi tocmai de aceea trebuie verificat.

Peste tot în Occident există un singur operator. Omul ascultă "of"-ul şi în acest timp deja trimite echipajele: Poliţie, Salvare, Pompieri, etc. Nu pasează problema altcuiva pentru că, în fond, nici o persoană raţională nu dă telefon să depene amintiri. Poate arde ceva. Poate cade casa pe vreunul. Poate acea persoană mai are un minut de trăit. De aceea este ţinută pe fir şi nu este "plimbată".

La noi însă eşti "plimbat". La prima vedere este absurd şi neprofesional. După care am realizat că există o anume logică în această nebunie.

Înainte de orice, să observăm că acesta este un mod general de operare. În România, ai nevoie de hârtii pentru alte hârtii. Semnătură şi contra-semnătură. Totul este în dublu exemplar. Instituţiile, la rândul lor, sunt dublate. Există serviciul de ambulanţă, dar există şi SMURD-ul lui Arafat. Există ministerul de Finanţe, dar banii sunt tocaţi şi de Fondurile Europene. Banii publici sunt cheltuiţi din Buget, dar există şi un Fond Naţional de Redresare. Suni Poliţia (naţională) şi te trezeşti cu Poliţia (locală). Sau invers. Dumnezeu ştie...

Există o anume fascinaţie a dublării. Karl Marx spunea - inspirat de Hegel - că istoria se petrece de două ori. Prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă. Mai târziu, comuniştii îşi vor însuşi schema. În Noiembrie (pe stil vechi) 1917 ei vor regiza un puci care a rămas în istorie ca o "revoluţie". În 1928, la începuturile regimului stalinist, regizorul-propagandist Serghei Eisenstein a produs un film despre această "revoluţie". Multe dintre scene sunt, pur şi simplu inventate. Asaltul asupra Palatului de Iarnă nici nu a avut loc, iar salvele de tun ale crucişătorului Aurora au produs, la filmări, mai multe pagube decât în 1917.

Politicile instituţionale ale socialismului sunt construite în jurul unei versiuni elucubrante ale dialecticii. Pentru socialişti, statul era atât un instrument, cât şi un obstacol care urma să fie eliminat. A rezultat o multiplicare a funcţiilor şi instituţiilor. Fiecare îl ţinea sub observaţie pe celălalt, într-o atmosferă de suspiciune generalizată. NKVD-ul spiona cadrele de Partid, dar şi Partidul făcea dosare cadrelor NKVD (uneori, cu consecinţe letale).

După căderea regimurilor comuniste, peisajul instituţional a fost modelat tot de păpuşarii Partidului şi ai Securităţii. Avem un Parlament, care în teorie ar trebui să fie un for suprem pentru dezbateri. Însă deciziile se iau într-un conclav de lideri de partid. Nici un parlamentar nu poate introduce un proiect important de lege fără aprobarea liderului de grup politic.

La rândul lor, cetăţenii sunt trimişi de la Ana la Caiafa. Zilele trecute am încărcat un contract pe site-ul unei administraţii locale. Totul, pasămite, era organizat "electronic". Voi primi un număr, mi s-a spus. În regulă, dar ce fac cu el? "Luaţi contractul pe care l-aţi încărcat pe site-ul nostru, veniţi la noi, prezentaţi numărul şi noi punem o viză". Ciudat era că operaţiunile în cauză cădeau în sarcina a două birouri distincte, despărţite de un perete. Poate că dreapta nu ştia ce face stânga şi avea nevoie de un aviz.

Chiar şi eşecul instituţional poate fi văzut tot din această perspectivă. Se adoptă o lege. OK. Dar ea rămâne literă moartă fără ca un conţopist, undeva într-un minister, să decidă că trebuie respectată şi cum anume. Asta pentru că trebuie nişte "instrucţiuni de aplicare". De aceea o lege care nu este pe placul birocraţiei de stat rămâne într-un sertar.

La nivelul Capitalei, avem un Primar-General. Dar avem şi un Prefect. Exact de ce, este un mister pentru două milioane de locuitori ai urbei. Avem un (acum fost) ministru care vrea să îl concedieze pe Primul-ministru. Avem un ping-pong generalizat, care trece drept guvernare.