Trăim decenii de împliniri măreţe?

De vreo 20 de ani încoace sărbătoarea de 1 mai are o aură mai mult nucleară decît Armindeni şi iarbă verde, muzică populară şi steaguri roşii. Evident, este din cauza întîmplării de la Cernobîl, cu î din i, şi nu din a, că doar nu l-au botezat strămoşii noştri dacii, şi mai ales romanii. Faptele sînt cam cunoscute - acum două decenii, un reactor al centralei nucleare din localitatea sovieto-ucraineană mai sus amintită s-a defectat şi a slobozit în atmosfera comună întregii omeniri un nor cu proprietăţi drastic împotriva aceleiaşi omeniri. Problema este că din momentul în care s-a întîmplat accidentul şi pînă au recunoscut glasnoştii lui Gorbaciov a trecut ceva timp, timp în care nu s-a luat nici o măsură, lumea a fost senină şi, mai mult, a defilat, a demonstrat, a ieşit la iarbă verde, o muzică populară, un ou şi un steag roşu, ce mai, s-a expus într-un mod nepermis radiaţiilor care pluteau în aer mult mai mult decît ar permite viaţa normală pe Terra. De ce toate acestea? Pentru că la cîteva zile după Cernobîl s-a petrecut un accident cu repetiţie, anual, 1 Mai muncitoresc, într-un mod impus de cei care au ezitat în mod criminal să ne spună că tocmai ne-au făcut aerul irespirabil. Şi România se află destul de aproape de Ucraina, fie ea sovietică sau independentă, şi de Cernobîlul său, care a dat radiaţii la tot pămîntul, astfel că am fost printre primii "beneficiari" ai norilor radioactivi care nu ştiu să se oprească pe Prut, dacă nu pe Nistru, după nişte hărţi atît de vechi că nu prea mai ştim să le citim.

Cu siguranţă suvenirurile legate de Cernobîl nu sînt în circulaţie şi ceva, poate un contor Geiger, mai celebru şi mai ascultat acum două decenii decît orice manelist sau chiar Guru Bivolaru, acest ceva garantează că astfel de suveniruri nici nu ar avea căutare. Ca o paranteză, să subliniem paradoxurile legate de viaţa acestui Hans Geiger care şi-a legat numele de contorul care pîrîie cînd dă de radiaţii. Deşi a lucrat în Marea Britanie, chiar cu Ernest Rutherford, cu care a conceput celebrul contor, în Germania natală a devenit un nazist devotat şi un cercetător ştiinţific devotat creării bombei atomice hitleriste. După Cernobîl, comunităţi din întreaga lume s-au unit în a-i invoca numele de cîte ori vroiau să ştie cum stau cu radiaţiile, dacă pot să lumineze fără bec sau încă nu. Un astfel de contor se poate găsi pe piaţă - unul canadian, standard NATO, de pînă prin anii 60 se cere cu 100 de dolari. Americani!

Fără îndoială se poate spune că Cernobîlul este un episod al Războiului Rece, unul care, privit acum la rece, dar altfel de rece decît de război, ne permite să apreciem că prăbuşirea comunismului începea să se prefigureze încă de pe atunci. Iar piaţa este plină, literalmente plină de suveniruri din vremea războiului rece, piese care au ieşit din categoria lor obişnuită, unde le plasaseră caracteristicile fizice, intrînd în lumea numită, nu, nu în ruseşte, "Cold War Memorabilia". Şi aici avem de toate, mai ceva ca la magazinul celor de la Planeta Moldova. De la surplusuri militare, la infantile suveniruri realizate de soldaţii americani prin periplul lor european, de la documente demne de muzee şi arhive, la legitimaţii, scrisori de pe front sau alte hîrtiuţe care au fost pe unde se făcea istoria pînă în 1989, de la materiale filatelice, la cele numismatice, filuministe sau demne de alte pasiuni de colecţionar maniac. Sau de la tablete irlandeze de potasiu iodat de 10 cenţi, destinate, evident, contracarării efectelor expunerii la radiaţii, ştiut fiind că Cernobîlii nu ţineau cont că Irlanda nu este nici acum ţară NATO, la simpatice afişe de film care arată la ce grad ajunsese obsesia nucleară rece cu decenii în urmă. Afişul unui film recunoscut şi de americani ca fiind slab, slujind doar criteriilor propagandistice - "48 hours to live", din 1960 - poate fi cumpărat cu 40 de dolari, în timp ce "Goofy în Războiul Rece", producţie Walt Disney din 1951, urcă de la numai 20 de dolari pentru dimensiunile obişnuite, cam mici, la 30 pentru un afiş standard sau chiar 60 de dolari un afiş din genul numit "staţie de autobuz", des-coperit de noi destul de tîrziu, doar sub primarii postdecembrişti, şi aceia doar cei aleşi prin vot direct.

Suvenirurile sovietice din timpul războiului rece nu prea mai au căutare, după ce au ajuns să se vîndă chiar şi costume de cos-monaut şi submarine nucleare, expuse ca animalele ciudate prin capitalele democraţiei occidentale. Legitimaţiile KGB, insig-nele militare sovietice, cele de comsomolist sau de membru PCUS s-au produs în număr mai mare după 1991, cînd s-au tras obloanele peste URSS, decît în timpul statului-mamut pe care îl reprezentau, ajungîndu-se ca nici piesele adevărate să nu mai intereseze. Puţini se pricep cu adevărat la astfel de piese, iar interesul larg este unul mai degrabă James Bond decît istoric sau de colecţioanr avizat. În această tendinţă, nici oferta românească de profil nu are prea mare căutare. În grămăjoarele din talciocurile occidentale se pot găsi destul de uşor insigne româneşti din anii "50 sau "60, bine realizate şi destul de bine păstrate, pe care cu greu cineva de acolo le-ar recunoaşte şi plasa în contul României.

De fapt, nici la noi chestiile acestea nu prea merg. Din fericire ne-a trecut convingerea că "Omagiul" se vinde cu greutatea lui în mărci sau dolari, deşi încă nu am putut găsi pe nimeni care să dovedească altfel decît prin vorbe, prin dovadă, dovadă, adică, faptul că ar fi reuşit o astfel de tranzacţie. Chiar riscînd să fim consideraţi obsedaţi de subiect, trebuie să remarcăm că oferta de medalii comuniste s-a înmulţit în apropierea zilei de 1 Mai, chit că cererea s-a dovedit la fel de slabă şi oportunistă. Medalia cu panglică "30 Ani de la Eliberarea României de sub Jugul Fas-cist", îndrăzneţ plasată în secolul al XX-lea de organizatorii licitaţiei şi tupeist apreciată la 600 de mii vechi, nu s-a vîndut. Tot aşa cum nu s-a vîndut nici sacoşa de plachete jubiliare, doar trei la număr - , "Combinatul de Oţeluri Speciale", "Prima şarjă de Oţel de Convertizor" şi "Primul Furnal Indus-trial", apreciate ca fiind din anii "60, probabil tot din secolul al XX-lea, pe care se cerea un milion, unul singur, doar atît, nimic mai mult. Se pare că invocarea unor secvenţe de muncă nu este de bun augur. Atunci ce şansă să mai aibă medalia "Pentru merite deosebite în întrecerea socialistă", în caseta originală, chiar însoţită de "30 de ani Ziua Armatei", pe care s-a cerut un alt milion de lei vechi sau doar o sutică nouă?

În acest noian de eşecuri, raza de lumină şi speranţă vine, ca în 1989, de la Securitate. Medalia ei de după 1965, că scrie RSR pe ea, s-a vîndut recent cu suma cerută, 1 milion de lei, tarif fix, necontestat de nimeni, că pe acolo nu se obişnuieşte. În schimb, varianta să în argint, pe care se cereau doar cu 20 de RON mai mult, s-a dat chiar cu 330, lăsînd speranţe de spargere a pieţei în cazul apariţiei variantei de aur, de platină sau de aur alb cu diamante şi microfoane. Fapta nu mai şochează pe nimeni, fiind anunţată de vînzarea, mai pe la începutul anului, tot de o medalie a Securităţii şi tot cu un milion de lei vechi şi încă neperimaţi. Ca să nu mai vorbim de Ordinul Securităţii, din metal emailat, nu cel care nu se discută, plasat iar cu precizie debordantă în secolul XX, care a urcat de la un timid 140 la un dătător de speranţe 160.

Se pare că totuşi momentul nu a avut nici o legătură cu alegerea domnului Turianu la conducerea CNSAS, nefiind sigur cine a primit acest Ordin, pentru merite, sau doar în calitate de colecţionar devotat. În acest context generos, de maximă emulaţie, a fost stîrpită în faţă încercarea de a se vinde două medalii cu familia Iubitul, Mult Iubitul şi Mult Iubita, care şi-au schimbat numele brusc şi irevocabil, în 1989, în Degrabnic Ciuruitul. Două medalii de bronz cu portretele lor au fost propuse cu 5 milioane, bineînţeles că amîndouă, dar pentru că nu se ştie clar cît cos-tă ele nu s-au vîndut. Deponentul a fost pedepsit să şi le ducă acasă. Sau măcar asta e varianta oficială.