Tranzacţii şi reconfigurări

Dacă alegerile din 6 iunie, mai ales prin rezultatele de la consiliile locale şi judeţene, au indicat bipolarizarea sistemului de partide românesc şi echilibrarea relativă a raporturilor de forţe la nivel electoral, nu aceeaşi este situaţia politică în perspectivă locală. După negocierea poziţiilor de preşedinţi şi vicepreşedinţi ai consiliilor judeţene, PSD a reuşit să rămînă partidul dominant, reconfigurînd spaţiul politic judeţean dincolo de votul exprimat. Constatînd cu surprindere - evoluţiile dezbaterii interne din partidul de guvernămînt de după turul al doilea pledînd pentru aceasta ipoteză -, că electoratul a basculat masiv către partidele Alianţei, PSD a încercat să minimizeze efectul votului prin tranzacţii sau presiuni. Reuşita acestei tactici se anunţa încă din momentul alegerii preşedintelui Consiliului judeţean Giurgiu, care a constituit o victorie psihologică şi a influenţat comportamentul unor partide arbitru. Echilibrul rezultat din vot a fost relativizat, dar PSD a trebuit să cedeze în urma negocierilor trei preşedinţii judeţene (Olt, Vaslui şi Tulcea) PRM-ului şi cîte una pentru PUR (Vîlcea) şi FDGR (Sibiu). În Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş PSD a suferit un recul serios, dar a reuşit bascularea Sălajului condus după 2000 de PNŢCD şi apoi AP. În Banat PSD nu controlează nici un consiliu judeţean, în Transilvania doar Bistriţa Năsăud şi Sălaj (judeţe cu o economie preponderent agrară) au preşedinţi ai partidului de guvernămînt, în Crişana şi Maramureş nici o preşedinţie nu a fost preluată de social democraţi. Policromia acestor regiuni contrastează cu situaţia din Dobrogea, Oltenia, Muntenia sau Moldova. Diferenţierea regională s-a accentuat în 2004, iar rolul Transilvaniei de arbitru electoral anunţă deja confruntări importante.

Complicitatea mai mult decît evidentă cu PRM căruia PSD i-a cedat fie preşedinţia, fie vicepreşedinţia în opt judeţe pune în discuţie soliditatea doctrinar-valorică a partidului lui Adrian Năstase. Prevalenţa realismului asupra viziunii ideologice dovedeşte sau siguranţa PSD că nu va exista o reacţie a Internaţionalei socialiste sau necesitatea de a limita marja de manevră a Alianţei pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din toamnă, oricare ar fi costul.

Oricum, cu un control direct asupra a 20 de judeţe şi indirect, dar real, asupra a încă 10, cu 54% dintre primari şi cu susţinerea tuturor prefecţilor, PSD va porni şi în toamnă de pe o poziţie avantajoasă. Doar motivaţia votului şi schimbarea electoratului rămîne încă neînţeleasă, dar cum primul val electoral al anului 2004 deja a trecut iar pentru PSD rezultatele nu mai par dezastruoase, ci doar îngrijorătoare, temperarea excentricităţilor şi reorganizarea de suprafaţa ar putea asigura un fundal favorabil. O schimbare de profunzime ar afecta credibilitatea partidului în exterior, demobilizînd o parte a electoratului favorabil şi ar discredita conducerea partidului în interior. PSD nu se poate reforma în ajun de alegeri, amînînd o eventuală restructurare pentru 2005.

Chiar dacă Alianţa nu a fructificat votul, a reuşit să basculeze mai multe judeţe (Cluj, Arad, Consiliul general la Bucureşti, Caraş Severin, Alba) şi-a conservat Braşovul şi a pierdut Constanţa la PSD şi Bihorul la UDMR. Faţă de situaţia de după alegerile locale din 2000 situaţia este mult mai bună. În cîteva judeţe fricţiunile dintre partidele Alianţei şi interesul grupurilor de clientelă au condus la alianţe conjuncturale cu PSD (în Bihor PD, în Gorj PNL). Dar în raport cu echilibrul votului dezechilibrul accesului la resurse este evident. Pentru etapa moment bipolarismul a favorizat mai ales partidele mici (PUR, PRM, UDMR) care au obţinut cu 20% din voturi 25% din preşedinţiile judeţene, pe cînd alianţa cu 34% din voturi a reuşit acelaşi procent.

Bipolarizarea sistemului de partide românesc, evidentă cîtă vreme cele două formaţiuni politice importante întrunesc 67% din voturi, este efectul sistemului electoral adoptat pentru alegerile parlamentare în 2000 şi translatat şi la alegerile locale în 2004. Introducerea pragului de 5% a afectat atît partidele cît şi votul. Electoratul a înţeles riscul votului cu terţe partide şi s-a văzut obligat să îşi îndrepte preferinţele spre partidele cu şansa de a depăşi pragul electoral. Votul util a fost consecinţa sistemului electoral, mai ales a pragului electoral. De aceea, votul spre PUR reprezintă fie o reminiscenţă a vechiului comportament electoral, fie efectului campaniei televizate, fie şi una, şi alta. Tot votul util a favorizat, în conexiune cu votul etnic, UDMR. Riscul de a nu depăşi pragul electoral şi de a găsi minoritatea maghiară divizată a antrenat, ca un efect pervers la campania Uniunii Civice Maghiare, creşterea solidarităţii. Astfel UDMR a fost scutit de votul sancţiune care a zdruncinat PSD. PRM a fost o victimă a votului util, dar a beneficiat de votul de protest. Spre deosebire de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2000 cînd pentru PRM se contabilizau şi voturile sancţiune şi cele de protest, apariţia Alianţei a afectat poziţia partidului lui Vadim în viaţa politică românească. Din această perspectivă coaliţiile judeţene realizate de PRM cu PSD îşi dezvăluie sensul: ambele partide, din motive diferite, au în alianţa un adversar de temut. În alte forme aceste coaliţii se vor extinde şi în campania din toamnă, fără însă să ia forma unei înţelegeri preelectorale publice.

Negocierile dintre partide pentru asigurarea controlului judeţean au dezvăluit, odată mai mult, caracterul partitocratic al sistemului politic românesc. Din indiferenţă, egoism sau dispreţ partidele româneşti importante nu au înţeles semnificaţia de profunzime a votului din 6 şi 20 iunie. Schimbarea politicii nu este o prioritate pentru clasa politică românească, dar a devenit o cerere manifestă pentru electorat. Iar acesta este astăzi mult mai conştient de redutabila sa armă: votul.