TRATAMENTUL JUDICIAR ŞI FISCAL AL PIERDERILOR SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Câştigi, păgubeşti, negustor te numeşti (III)

5. Capitalismul meritoriu preţuieşte responsabilitatea şi pune la temelia întregii filosofii a economiei de piaţă asumarea riscului, concurenţa loială şi uzanţele oneste ale comercianţilor. Pentru pierderi, precum şi pentru erori sau încălcări intenţionate ale legii şi ale cutumelor profesionale, titularul afacerii trebuie să fie responsabil, căci eşecul şi supravieţuirea pernicioasă a unor actori economici ar eroda treptat temelia edificiului social, adică încrederea.

Din păcate, economia contemporană este sufocată de pierderi, erori dăunătoare sau fapte criminale ale unor privilegiaţi ai sistemului, pentru care s-au creat infinit de multe instrumente legale, judiciare, administrative sau (geo)politice de imunizare faţă de răspunderea pentru prejudiciile şi suferinţele umane cauzate. Cu cât mai mare este privilegiatul actor economic culpabil, cu atât mai greu este să i se antreneze răspunderea. Aceşti actori sunt, pur şi simplu, prea mari pentru a fi lăsaţi să falimenteze - too big to let fail şi chiar prea mari pentru a putea fi trimişi la închisoare - to big to be set to jail.

Când nu mai există ameninţarea falimentului şi nici teama de puşcărie, orice eroare sau infracţiune, oricât de vătămătoare, devine posibilă. Responsabilitatea, care caracterizează capitalismul meritoriu este înlocuită cu iresponsabilitatea şi impunitatea. Când capitalistul nu îşi mai pune pielea în băţ (skin in the game, după expresia lui N. N. Taleb), nu mai există capitalism.

Participarea la suportarea pierderilor nu se confundă cu (ne)limitarea răspunderii asociaţilor pentru datoriile societăţii. Exceptând situaţiile limitativ prevăzute de lege, când asociaţii pot fi obligaţi la plata datoriilor în locul, alături sau pentru societate, plata datoriilor se efectuează de societate, care este persoană juridică, având calitatea de subiect de drept distinct de asociaţi şi, deci, şi responsabilitate juridică proprie. Este real că pierderile societăţii pot proveni şi din supra-îndatorarea societăţii, dar şi din alte surse sau evenimente, ale căror număr şi diversitate sunt nelimitate.

6. În prezent, din cauza puterii dobândite şi a modului în care funcţionează, corporaţiile reprezintă cea mai puternică ameninţare la adresa drepturilor omului, ameninţare pe care Comisia Europeană încearcă să o contracareze prin adoptarea unor acte normative. În activitatea vătămătoare a acestora, corporaţiile beneficiază de sprijinul statelor, al mass-mediei şi al diverselor ONG-uri, corupte în scopul de a minimiza sau tăinui numeroasele încălcări ale drepturilor omului. Pe fondul acestei situaţii în care corporaţiile multinaţionale eludează diversele sancţiuni prin acorduri cu organele penale şi achitarea unor amenzi, se acordă protecţie unor aspecte de-a dreptul frapante: dreptul la moarte, dreptul de a desacraliza incinte şi obiecte religioase sau culturale clasice, toate acestea derulându-se pe fundalul necesităţii apartenenţei la reţelele de socializare şi în universuri paralele, simulate, apartenenţă condiţionată, însă, de "buna-purtare" în spaţiul virtual, adică de ratingul social bun. Toate acestea reclamă măsuri urgente, de introducere în Constituţie a unor bariere contra abuzului corporatist de putere şi contra utilizării totalitare a forţei tehnologice a corporaţiilor.

Într-o lume globalizată, cum a fost cea din anii 2022-2023, corporaţiile transnaţionale şi statele care le susţin lucrează permanent la ruperea barierelor legale, culturale şi istorice naţionale, pentru a-şi putea plasa mai bine produsele şi serviciile şi pentru a acapara resursele disponibile cu banii care circulă la nivel global sub formă de datorie. Este ceea ce se numeşte neo-liberalism, întrucât aceste libertăţi au un caracter unilateral - doar fluxurile de produse, servicii, bani şi resurse naturale care îi au ca beneficiari pe marii neo-feudali ai economiei au beneficiul lipsei de graniţe şi bariere legale naţionale, iar nu şi restul lumii. Omul normal trebuie să se supună regulilor pe care puternicii zilei sunt liberi să le impună, de pe poziţia unor creatori originari ai unui drept a-naţional, nesupus suveranităţii niciunui stat. Omul normal trebuie să fie legat de glie, pentru a nu mai putea urca în ascensorul social. Aerul rarefiat de la ultimele etaje este doar pentru privilegiaţi. Adevărul este că actorii sociali şi economici puternici, influenţi, chiar sunt privilegiaţi, inclusiv când încalcă drepturile omului, iar cetăţenii obişnuiţi, mai ales cei marginalizaţi, mai ales cei periferici, sunt privaţi de drepturile şi libertăţile lor fundamentale şi prin faptele pentru care marii actori economici şi sociali globali sunt imunizaţi din punctul de vedere al răspunderii. Este un injust şi imoral dezechilibru de putere (imbalance of power) din care rezultă, în mod "natural", încălcări ale drepturilor omului, precum şi o ocultare sistematică a acestor încălcări, prin intermediul mass-media şi al social media, aservite puternicilor zilei. Nu este de mirare că multe încălcări ale drepturilor omului rămase nesancţionate sunt atribuite unor subsidiare cu sediile în ţările sărace sau periferice ale corporaţiilor multinaţionale, unde sursele de informare, sistemele judiciare şi societatea civilă sunt slabe şi incapabile să facă faţă barajului informaţional al mass-media globale.

Companiile sunt cu atât mai responsabile pentru implementarea drepturilor omului cu cât sunt mai mari şi mai pregnante la nivel global. Este o obligaţie de rezultat, iar nu o chestiune de simplă diligenţă, de aplicare voluntară a principiilor de sorginte morală ale dreptului. Corporaţiile care pun propriul profit deasupra drepturilor omului şi care dislocuiesc, exploatează şi pun în pericol viaţa omului de rând trebuie să fie făcute responsabile pentru această opţiune răuvoitoare şi infracţională. Rolul corporaţiilor şi al managerilor acestora în faptele sistematice de încălcare a drepturilor omului, mai ales când este vorba de implicarea lor în dictaturi, regimuri teroriste sau în războaie, trebuie supus anchetelor penale. Crimele contra umanităţii nu se prescriu, nici măcar pentru că sunt comise de corporaţii. Crimele contra umanităţii se comit şi de către marile companii. În ciuda numeroaselor atacuri teroriste contra locuinţelor civililor, contra şcolilor, spitalelor şi pieţelor publice şi contra avioanelor sau a vaselor, atacuri conduse sau tolerate de puterea politico-militară din Arabia Saudită, corporaţii cu sediul în Europa sau în SUA au continuat să aprovizioneze cu arme regimul saudit şi să cumpere ţiţei ori acţiuni de la cea mai mare companie din lume, Aramco, o corporaţiei petrolieră saudită.

Încălcările grave şi extinse teritorial şi temporal ale drepturilor omului depăşesc sfera intereselor individuale ale celor direct afectaţi. Aceste încălcări denotă greşeli de sistem, structurale, antrenând riscuri sistemice care vizează întregi naţiuni sau chiar omenirea, la scală globală. Mai mult chiar, aceste încălcări depăşesc sfera juridicului şi a muncii avocatului, trecând în terenul sociologiei, al psihologiei, al filosofiei şi chiar al artei. De exemplu, prin artă se poate comunica în modalităţi care merg cu mult dincolo de graniţele unui discurs juridic, politic sau filosofic, întrucât utilizează un limbaj emoţional şi pătrunde direct în subconştientul colectiv. A evidenţia în mod onest crimele comise de guverne, actori statali şi corporaţii este o primă condiţie necesară sancţionării faptelor celor care încalcă drepturile omului şi este o şansă primordială, sine qua non, ca justiţia să fie înfăptuită în favoarea celor afectaţi. Devoalarea acestor fapte, judecarea lor, reparaţiile acordate victimelor, ar avea şi efect disuasiv - oricine ar fi tentat de încalcări ale drepturilor omului (sau să fie, din interes pecuniar, politic ori geo-strategic, complice la astfel de fapte) ar trebui să se teamă de implacabilitatea aceloraşi sancţiuni.

De altfel, Legea privind prevenţia şi combatarea spălării banilor şi finanţării terorismului nr.129/2019 conţine discriminări şi duble standarde inadmisibile din perspectiva domniei legii şi a principiului legalităţii incriminării.

Din art. 17 alin. 2-3 din rezultă că tranzacţiile complexe, cele cu valori neobişnuit de mari, cele care nu se încadrează în tiparul obişnuit şi cele care nu au un scop economic, comercial sau legal evident, sunt considerate suspecte şi, de aceea, entităţile raportoare (bănci, societăţi de asigurare, notari, avocaţi etc.) au obligaţia să crească gradul şi natura monitorizării relaţiei de afaceri în scopul de a stabili dacă respectivele tranzacţii sau activităţi sunt suspecte. Potrivit art. 17 alin.14, sunt situaţii cu risc potenţial mărit afacerea efectuată în circumstanţe neobişnuite, clienţii din ţări cu risc, societăţile cu acţionari aparenţi (nominee shareholders) sau care deţin acţiuni la purtător¹, activităţile care rulează mult numerar, structura neobişnuit de complexă a acţionariatului şi produsele sau tranzacţiile care favorizează anonimatul. Produsele şi tehnologiile noi, inclusiv cryptomonedele şi non-fungible tokens (NFT) sunt, de asemenea, suspecte, având un risc ridicat².

Cu toate aceste abdicări de la drepturile şi libertăţile individuale, ţinta dispoziţiilor legale nu numai că nu este doborâtă, ci creşte mereu în intensitate. Adevăraţii suspecţi de spălare de bani (proveniţi din corupţie, evaziune fiscală, trafic de droguri şi carne vie, trafic de armament) sau de finanţare a terorismului sunt omişi de la verificări. Pentru acest standard diferit, care privilegiază marile companii globale, există motivaţii economice, geopolitice şi sociale: aceste companii sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze şi, mai ales, sunt prea importante geopolitic pentru ca managerii şi acţionarii lor majoritari să fie trimişi la închisoare.

Rar şi nesemnificativ, ferite cu grijă de lumina reflectorului, anumite companii sunt subiecte ale unor acuzaţii penale sau ale unor înţelegeri cu procurorii de tip american, pecuniarist, pentru recunoaşterea vinovăţiei şi plata unor amenzi penale. În luna octombrie 2022, compania helveto-franceză Lafarge Holcim a semnat cu reprezentanţii justiţiei americane o înţelegere de recunoaştere a vinovăţiei şi de plată benevolă a unei amenzi penale de 790 de milioane de dolari pentru afaceri cu regimul dictatorial sirian, derulate în jurul anului 2014, afaceri pentru care compania plătise "taxe de protecţie" liderilor ISIS, deci finanţase (mituise) terorişti³. Niciun manager al acestei companii nu a fost trimis la închisoare. Mai grav chiar, compania continuă să existe, să facă din nou afaceri controversate şi să împrăştie aceste amenzi, în doze infinitezimale, în costurile afişate drept cheltuieli deductibile fiscal, costuri pe care le achităm toţi, la final, în calitate de consumatori captivi ai produselor şi serviciilor unor astfel de companii. Construcţia în valoare de 220 de miliarde de dolari a stadioanelor pentru campionatul mondial de fotbal din Qatar din 2022 s-a efectuat prin companii occidentale cu experienţă în domeniu, Lafarge Holcim fiind principalul furnizor de ciment. Organizatorii acestui campionat au fost acuzaţi de multe infracţiuni - s-a spus că s-a utilizat munca forţată (sclavagismul) a unor zeci de mii de oameni, dintre care foarte mulţi au decedat la locul de muncă, şi că evenimentul în sine a fost primit cadou, prin corupţie, de la FIFA, cu sprijinul Rusiei, ceea ce înseamnă o acuzaţie gravă de spălare de bani, favorizată sau tăinuită de corporaţiile occidentale care au dat viaţă acestui proiect faraonic.

Discriminarea şi dublul standard în acest domeniu au şi "naţionalitate". Dacă persoana - ţintă a unei verificări sau monitorizări este rezidentă a unei ţări care, "conform unor surse credibile", are un nivel ridicat al corupţiei sau al altor activităţi infracţionale, este automat suspectă şi, deci, intră sub reflectorul unei supravegheri cu grad de intensitate mai ridicat decât cel obişnuit. Se va întâmpla la fel şi dacă persoana - ţintă a spionajului menit a preveni spălarea banilor şi finanţarea terorismului ar proveni din ţări supuse embargoului sau declarate teroriste. Suspect este şi cel care face afaceri sau alte operaţiuni juridice cu astfel de suspecţi.

Este un adevăr contra-intuitiv, dar indeniabil: trăim în plin neo-feudalism.

Corporaţiile globale sunt unicii câştigători ai globalizării - în goana lor permanentă după profit şi resurse se implică în (sau cauzează) grave şi extinse încălcări ale drepturilor omului în teritoriile de peste mări în care activează, dar executivii lor sunt rareori prinşi şi sancţionaţi. Dacă se întâmplă să apară câte un ţap ispăşitor, atunci i se aplică doar amenzi penale, unele chiar negociate cu procurorii pecuniarişti de tip american, orientaţi către câştigul bănesc. Aceste amenzi nu sunt aproape niciodată imputate executivilor corporaţiilor sau patronilor lor (reali sau oameni de paie ai stăpânilor din umbră). Sarcastic şi cinic, aceste amenzi se regăsesc în costul produselor şi serviciilor pe care (nu putem să nu) le cumpărăm de la ele pentru că nu există alternativă (efectul there is no alternative - TINA). Aceste corporaţii - dictatori, care sunt şi corporaţii - infractor, continuă să existe chiar şi după ce devin penale, deşi ar trebui să fie decăzute din drepturi sau dizolvate. Această abdicare de la principiul non-discriminării, care este unul dintre pilonii filosofiei domniei legii (rule of law) este posibilă întrucât corporaţiile globale nu doar că susţin financiar "elitele" politice sau tehnocratice internaţionale, europene sau locale, direct sau prin ONG - uri sponsorizate de ele, dar se implică deseori şi în campaniile guvernamentale de persecuţie a criticilor sistemului, atâţă flacăra războiului şi, în unele cazuri, participă activ la crime de război ori crime contra umanităţii, pentru care este absolut necesară o conspiraţie globală a tăcerii. Violările de către corporaţii ale drepturilor omului sunt comise în contexte specifice, dar mereu cu scopul de a atinge anumite ţinte economice, sociale, militare sau politice, operaţiuni ample, intinse pe decade sau secole, la care statele "civilizate" se asociază sau la care instigă. Când corporaţiile merg mână în mână cu statul, care le asigură "spatele" cu forţa armată, vorbim, pur şi simplu, de fascism. Statul care se asociază corporaţiilor majore are şi calitatea de "proprietar" al armatei, al poliţiei şi al sistemului judiciar, dar şi poziţia autoritară de emitent al regulilor normative, permanent defavorabile omului de rând şi favorabile corporaţiei - dictator.

Constituţiile şi tratatele internaţionale cu privire la drepturile omului trebuie rescrise - principalii pârâţi nu mai sunt actorii statali autoritari, ci întreprinderile - dictator, ale căroro imperii comerciale depăţesc graniţe, legi şi forţa de disuasiune a naţiunilor, transformând cetăţenii în captivi ai consumerismului şi sclavi pe plantaţie.