Ultima noapte a iluziilor, prima săptămână "nebună" cu Trump

Am ascultat discursul de inaugurare al noului preşedinte al Statelor Unite, iar apoi am aşteptat reacţia "elitelor" politice şi a presei din Europa.

Aşteptările mi-au fost depăşite cu mult. Credeam că vor exista câteva manifestări specifice "găinilor decapitate", dar nu a fost aşa. Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Pe continentul nostru, dar mai ales în Germania, toate "galinaceele" din presa centrală şi din politică au executat acel "dans" macabru.

Reacţia în faţa discursului lui Donald Trump este reflectată cel mai bine de un articol din Handelsblatt, cel mai important cotidian economic german, al cărui autor este Gabor Steingart, editorul şef al publicaţiei.

Steingart, care se întreba în vara anului 2014 de ce merge Vestul împotriva Rusiei, scrie acum că "au fost dezlănţuiţi demonii", în condiţiile în care discursul lui Trump a fost "o veritabilă declaraţie de război", un manifest populist îndreptat împotriva establishment-ului american.

Majoritatea articolelor din presa occidentală s-au concentrat asupra promisiunii "America First", a noului spectru protecţionist şi asupra promisiunii de a distruge complet terorismul islamic.

Din păcate, au fost discutate foarte puţin implicaţiile celor două paragrafe anterioare celui dedicat luptei contra terorismului, unde preşedintele american spune că "Vom căuta prietenie şi bunăvoinţă cu naţiunile lumii, dar vom face acest lucru cu înţelegerea că toate naţiunile au dreptul să-şi urmărească, în primul rând, propriile interese.

Nu căutăm să impunem modul nostru de viaţă nimănui, ci îl vom lăsa, mai degrabă, să strălucească drept exemplu".

Pe de o parte a fost sloganul "America First", interpretat ca semnal de lansare a unor politici protecţioniste, iar pe de altă parte, preşedintele Trump promite că nu va căuta să impună modul de viaţă american. Oare aceste două subiecte ale discursului nu deschid larg porţile pentru negocieri construite pe alte baze, nu doar între Statele Unite şi China sau Rusia, ci şi între SUA şi statele europene? Să fie acesta motivul pentru care reprezentanţii ţărilor din Asia şi din America de Sud au fost mult mai temperaţi în declaraţiile lor?

Der Spiegel a scris recent despre "atacul lui Trump împotriva Germaniei şi economiei globale", unde se arată că "preşedintele doreşte să stimuleze economia americană, fără să arate niciun interes faţă de tratatele comerciale existente sau regulile elementare ale economiei".

Dacă acum se vorbeşte despre atac, oare cum vor fi caracterizate eventualele măsuri pentru corectarea dezechilibrelor financiare acumulate în ultimele decenii, rezultat al politicilor iresponsabile ale băncilor centrale?

Într-o carte apărută înaintea alegerilor prezidenţiale de anul trecut, "Trumped! A Nation on the Brink of Ruin... and How to Bring It Back", David Stockman, fost director al Biroului pentru Buget (Office of Management and Budget) în cadrul Administraţiei Reagan, explică ascensiunea lui Donald Trump, despre care spune că "transcende politica obişnuită", pe fondul transformării economiei SUA într-un "capitalism de cazinou".

În opinia lui Stockman, stagnarea avuţiei reale a 90% din populaţie în ultimele trei decade, în condiţiile unei creşteri cu 300% a celor 1% de la vârf, nu este "rezultatul funcţionării sistemului capitalist aşa cum era acesta odată", ci "fructul unui regim pervertit de tiparniţa monetară şi de prosperitatea iluzorie alimentată de creşterea datoriilor", un regim "impus naţiunii de elitele conducătoare din ambele partide".

Pentru renegocierea acordurilor comerciale internaţionale se pronunţă şi James Rickards, autorul cărţilor "Războaiele valutare" şi "Moartea banilor", în ultima sa lucrare, "Drumul către ruină: Planul elitelor globale pentru următoarea criză financiară".

Analistul american scrie că tratatele comerciale actuale, numite impropriu de liber schimb, au la bază teoria avantajului comparativ a lui David Ricardo, însă aceasta nu corespunde unei realităţi caracterizate de numeroase distorsiuni şi manipulări ale unor factori fundamentali, cum sunt factorii de producţie, preţurile dar şi natura banilor.

"Teoria lui Ricardo nu funcţionează într-o lume a factorilor de producţie mobili şi funcţionează doar dacă toţi respectă regulile jocului", mai arată Rickards, care subliniază şi faptul că "protecţionismul poate ajuta anumite ramuri industriale să ajungă la un avantaj comparativ". Exemplele oferite în acest sens sunt cel al Americii, care a utilizat politici protecţioniste între 1776 şi 1944, şi al economiilor din Asia (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan şi China) începând din anii "70.

"Locurile de muncă producătoare de valoare ridicată ale viitorului sunt create în Asia, dar acest lucru nu se datorează unui avantaj comparativ iniţial, ci a unui avantaj comparativ creat prin protecţionism şi manipulare a monedelor naţionale", este concluzia lui James Rickards.

Prima săptămână a administraţiei Trump, caracterizată în Wall Street Journal drept "guvernare fără un scenariu", a fost plină de evenimente şi decrete prezidenţiale, al căror scop nu este numai eliminarea efectelor unor decizii dezastruoase ale administraţiilor precedente.

Retragerea SUA din aşa-numitul acord de liber schimb Trans-Pacific Partnership (TPP), primul pas către eliminarea Obamacare, iniţierea unor noi negocieri comerciale sau măsurile pentru eliminarea unor reglementări federale au fost doar o parte dintre acestea.

Un mare semn de întrebare rămâne în ceea ce priveşte acţiunile pentru reducerea riscurilor din sistemul financiar global, a cărui stabilitate se poate dovedi la fel de iluzorie precum cea din 2007. De fapt, se poate spune că riscul sistemic global îl depăşeşte semnificativ pe cel de atunci, fiind "alimentat" de politicile nesăbuite ale băncilor centrale, care au condus la generalizarea bulelor speculative.

Trump a promis că va construi un zid la graniţa cu Mexicul, pentru a opri fluxul de emigranţi. Din păcate, măsura va avea cel mult un efect nesemnificativ şi doar pe termen scurt. De ce? Cauza principală o reprezintă motivaţia economică, atât din partea emigranţilor, cât şi a "gazdelor".

Oare numărul mare ale imigranţilor ilegali din Statele Unite, de ordinul zecilor de milioane, nu reflectă faptul că există cerere pentru forţa lor de muncă în economia gri sau neagră, o cerere care nu poate ieşi la "suprafaţă" din cauza numeroaselor reglementări şi a fiscalităţii ridicate? În acelaşi timp, chiar şi ilegalii beneficiază de o serie de măsuri sociale, cum ar fi educaţia copiilor, dar fără contribuţii corespunzătoare la bugetele locale.

Este de la sine înţeles că o astfel de situaţie nu poate continua pe termen lung, iar alegerea lui Trump arată că termenul lung nu mai este ceva referitor la un viitor îndepărtat, ci este chiar prezentul.

Cei care se opun ridicării "zidurilor" în faţa emigranţilor folosesc permanent argumentul că "America este o ţară de emigranţi şi a fost construită de aceştia". Este adevărat, însă emigranţii din ultima jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului trecut nu au trecut Oceanul în căutarea unei vieţi mai bune "subvenţionate" din impozitul pe venit al cetăţenilor. De fapt, impozitul pe venit nici nu a existat în America până în 1913, când a fost adoptat al XVI-lea amendament al Constituţiei.

Mai apoi, oare valul de emigranţi din statele de la sud de Rio Grande nu are şi cauze determinate de politica SUA în regiune din ultimele decade, care se poate schimba odată cu promisiunea lui Trump de a nu căuta să impună nimănui modul de viaţă american?

"Un zid nu va pune capăt crizei", scrie şi analistul american Martin Armstrong pe blogul său. În opinia sa soluţia o reprezintă "eliminarea impozitului pe venit şi obligarea statelor federale să se bazeze doar pe veniturile din taxele asupra consumului", deoarece astfel "nu mai contează cine este rezident legal sau ilegal, pentru că toţi vor plăti".

"Tarifele punitive pentru bunurile importate nu au niciun sens şi nu vor schimba datele problemei", mai arată Armstrong, în condiţiile în care "sindicatele americane şi-au trimis singure locurile de muncă peste graniţă, deoarece au pus în faţa angajatorilor cereri abuzive".

Dar de ce s-a ajuns la cereri abuzive, în numele apărării drepturilor angajaţilor? Din cauza financializării economiei şi transformării ei într-un "capitalism de cazinou".

Martin Armstrong mai arată că "sistemul de taxare din SUA este nebunesc" şi reprezintă una dintre cauzele principale ale plecării companiilor spre alte zări, nu doar diferenţele salariale. "Companiile nu îşi pot construi un plan de afaceri pe fondul fluctuaţiilor fiscale nebuneşti", scrie Armstrong şi propune crearea unui sistem fiscal rigid, care nu poate fi modificat la orice schimbare a partidului de la putere, aceasta fiind singura cale pentru atingerea obiectivului stabilităţii economice.

Toate aceste probleme, care nu sunt specifice doar economiei americane, sunt trecute prea uşor cu vederea în presa europeană şi luările de poziţie ale liderilor din UE.

Josef Joffe, editorul revistei germane Die Zeit, dar şi membru al Institute for International Studies din SUA, precum şi al Hoover Institution, a scris recent, în cotidianul britanic The Guardian, că "Trump şi-a arătat colţii către Merkel şi va provoca daune incalculabile Europei".

Oare cum se poate cineva să scrie aşa ceva, fără să vadă că Uniunea Europeană, Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Angela Merkel se descurcă foarte bine şi singure în acest sens?

O intervenţie ulterioară a lui Joffe, în cadrul unei emisiuni de la ARD, postul public principal de televiziune din Germania, a depăşit, însă, cu mult intoleranţa de care dau dovadă "elitele liberale" din Europa. Dezbaterea se desfăşura în jurul "catastrofei Trump", iar invitaţii explicau telespectatorilor cum funcţionează mecanismul pentru demiterea unui preşedinte american. Atunci Josef Joffe a sugerat că există şi o cale mult mai uşoară, respectiv "asasinatul la Casa Albă". Oare cum poate fi interpretată această atitudine barbară, mai ales că nu am văzut să existe reacţii oficiale sau în presă?

Înainte de alegerile din noiembrie 2016, în presa americană a apărut, destul de frecvent, o afirmaţie referitoare la relaţia dintre Donald Trump şi amicii sau inamicii săi: "inamicii îi iau declaraţiile în mod literal, dar nu în mod serios, iar prietenii îl iau în serios, dar nu în mod literal".

Acest context este utilizat de profesorul Nassim Nicholas Taleb, care scrie, pe contul său de Twitter, că "înţeleptul nu va lua în considerare cuvintele sale, ci doar acţiunile şi numai acţiunile".

Până acum, acţiunile preşedintelui Trump arată că doreşte să-şi respecte promisiunile electorale. Cu puţin noroc, cetăţenii Europei ar putea să beneficieze şi ei de pe urma efectelor colaterale ale "uraganului Trump", prin trimiterea la coşul de gunoi al istoriei a unei "elite politice" aflată parcă într-o stare perpetuă de stupoare.

În curând va veni şi confruntarea cu Federal Reserve şi numai după aceea se va putea spune dacă preşedintele Statelor Unite doreşte cu adevărat să dreneze "mlaştina din Washington".