Un alt final pentru războiul rece

Să fie o pură coincidenţă faptul că, imediat după încheierea războiului rece, omenirea s-a lăsat cuprinsă de febra "încălzirii planetei"? Cel puţin ciudată această alternanţă precisă, această coincidenţă între anotimpurile preocupărilor politice şi cele meteo-geofizice. Tot atît de tulburător este şi modul în care dezbaterea actuală privind modificările produse de activităţile umane asupra atmosferei globale ignoră fenomenul cel mai devastator, dezlănţuit de om asupra mediului planetei: exploziile nucleare. Peste 2.000 în mai puţin de jumătate de secol, cu puteri explozive care au atins nivelul de 20 şi chiar 50 de megatone, ceea ce, comparativ, face din bomba aruncată asupra Horoshimei un chibrit aprins faţă de incendiul unei păduri de dimensiuni continentale. Din comportamentul principalilor actori politici ai scenei internaţionale pare că asistăm nu doar la o nouă lectură a războiului rece, în sensul reinterpretărilor istorice, ci şi la o rescriere pe viu a finalului său. Iar semnalele cele mai puternice, în acest sens, vin tot mai frecvent de la Moscova.

Scenariul oficial al terminării războiului rece a fost organizat de Gorbaciov, avînd drept consecinţă majoră definirea unei noi relaţii strategice între URSS şi SUA, materializată pe de o parte într-un nou model de cooperare-competiţie în domeniul armelor nucleare, iar pe de altă parte în reorganizarea politică a Europei Centrale, a Europei de Sud Est şi a Nordului Europei, reprezentat de grupul Ţărilor baltice. Malta dizolvase Yalta, iar ceea ce fusese confruntarea pe margine de prăpastie a celor două super-puteri nucleare ar fi trebuit să se transforme într-un pact strategic de stabilitate şi cooperare pe termen lung. Prăbuşirea URSS a făcut loc însă, neaşteptat, unui alt scenariu pentru sfîrşitul războiului rece. Unul care transforma radical soluţia, de la win-win, la învinşi şi învingători, sau vechiul joc de sumă nulă. Unul care oferea Statelor Unite rolul de "unică superputere globală", lăsînd Rusiei un statut ambiguu, ceva între super-putere regională şi semi-putere globală. Victoria a fost considerată totală şi definitivă, iar capitularea inamicului, necondiţionată. Faptul că Rusia nu avea de gînd, cîtuşi de puţin, să se împace cu această definire a situaţiei şi cu rolul ce-i fusese rezervat, s-a văzut încă din primele zile după prăbuşirea URSS şi preluarea puterii la Moscova de către Elţîn. Slăbiciunile lui personale şi ale regimului său, la vîrf, au fost însă greşit considerate drept slăbiciuni structurale ale Rusiei şi ale oricărui regim care i-ar urma lui Elţîn. Miza mandatului prezidenţial Putin a fost să scoată Rusia din acest scenariu, pe care nu avea niciun motiv să-l accepte necondiţionat. Acolo unde pierduse din influenţa politică şi militară, Rusia a cîştigat teren, încă şi mai mult, datorită posibilităţii de a influenţa direct balanţa resurselor energetice la nivel global şi a posibilităţii oferite de piaţa energiei de a le transforma nemijlocit în atu politic. Rusia a desfăşurat o amplă campanie de zădărnicire, de blocare sau măcar de întîrziere a proiectului american de reorganizare a unor spaţii geo-strategice cum sunt Orientul Mijlociu, zona Golfului Persic, Asia Centrală şi Caucazul de sud, ori zona extinsă a Mării Negre. Deşi a rămas, declarat, aliată a Statelor Unite în războiul împotriva terorismului, Rusia a cooperat mult mai mult cu Iranul şi cu regimul Saddam Hussein, pînă la căderea lui, decît cu Washingtonul, cînd a fost vorba despre restructurarea politică din Irak, ori de relaţiile dintre ţările Golfului Persic. Exact pe acelaşi model, Rusia se opune planurilor americane de restructurare a spaţiului fost iugoslav şi dă semne tot mai clare că este dispusă să-şi asume orice costuri cînd este vorba de interesele ei. Ofensiva economico-politică spre vest este puternic susţinută de ofensiva pe frontul invizibil al informaţiilor şi acţiunilor speciale. Restructurarea lui a precedat ofensiva politică şi economică, iar ceea ce se întîmplă în aceste zile între Londra şi Moscova arată fără echivoc siguranţa cu care Kremlinul ripostează faţă de oricine sprijină forţe care-i sunt ostile. Nu cred că cineva şi-a închipuit că regimul Putin va iniţia o modificare a Constituţiei care să permită extrădarea unui ofiţer activ de informaţii, pentru a fi judecat la Londra!! Expulzarea unor diplomaţi ruşi, cu misiuni speciale pe lîngă ambasada din capitala Marii Britanii, trădează mai degrabă o anume exasperare şi o lipsă a mijloacelor de influenţă a Londrei asupra Moscovei, decît tăria unui răspuns de care Kremlinul s-ar putea înfricoşa.

Dacă în tentativa de lichidare a lui Hodorkovski se poate recunoaşte cu uşurinţă vechiul model cekist al lichidării cu orice preţ a inamicului de clasă, model după care ţeasta lui Troţki trebuia implacabil să se ciocnească violent cu lama unui topor, undeva în Mexic, unde fostul tovarăş de drum al lui Lenin şi organizator al Armatei roşii se refugiase, atunci din perspectiva Moscovei, războiul rece nu s-a terminat, chiar dacă au mai fost şi bătălii pierdute. Acum e vremea contra-ofensivei.