Un american la Bucureşti

În calitatea mea de american trăitor în România, aş vrea să le amintesc românilor că au un avantaj foarte interesant atunci cînd se pune problema evaluării unor evenimente asupra cărora stă aţintită privirea întregii lumi: românii sunt una dintre puţinele naţiuni care pot înţelege instinctiv ce se întîmplă în Irak. Presa americană e şocată să vadă că guvernul Statelor Unite a ales un general legat de Saddam Hussein ca să conducă oraşul Fallujah; e şi mai şocată să vadă că localnicii privesc acest lucru drept o mare victorie. De fapt, americanii sunt ATÎT de şocaţi încît se pare că armata îl va înlocui pe acest general cu cineva considerat mai curat şi mai puţin legat de fostul partid de guvernămînt.

Oricine a trecut prin (să folosim un eufemism) "tranziţia" din România ultimilor 14 ani va observa că povestea americanilor chinuindu-se să găsească oficiali Baas de încredere, pentru a fi readuşi pe vechile lor poziţii, i se pare familiară; de fapt, ca să poată pleca din Irak cu fruntea sus şi cu pierderi minime, americanii ar trebui să transforme această ţară într-un soi de Românie arabă. Ce vreau să spun cu asta? Mai întîi, să aruncăm o privire asupra partidului la putere. Este alcătuit exclusiv din foşti comunişti, care acum 15 ani erau credincioşi (în ordine) lui Ceauşescu, unei Românii independente economic, CAER-ului şi comunismului. Acum credinţa lor merge (tot în ordine) către integrarea economică europeană, apoi către NATO şi războiul condus de americani împotriva terorismului. Dacă, în calitatea mea de american, nu poate decît să mă bucure această aliniere, ca om normal mă minunez de ideile actuale ale celor ce o stabilesc, mai ales cînd îmi amintesc vechile lor idei.

Dacă n-au crezut niciodată în comunism, înseamnă că au fost mincinoşi şi oportunişti atunci; dacă cred în comunism, sînt mincinoşi şi oportunişti acum. Să acceptăm ideea că unii membri PSD au făcut o cotitură totală cînd au descoperit binefacerile capitalismului. Întrebarea care se pune este: care binefaceri? Ţara este mai coruptă, mai săracă, mai slabă din punct de vedere militar. Cîţi dintre ei sunt convinşi că, în ciuda tuturor acestor probleme, democraţia modernă este mai bună datorită libertăţii persoanei şi libertăţii de expresie? Dacă ar fi într-adevăr mulţi, nu te-ai aştepta să auzi un ministru al guvernului ameninţînd un ziarist cu moartea pentru că scrie articole care ar putea împiedica ţara să intre în NATO (chiar şi ca "glumă"). Probabil că ei cred ceea ce le convine să creadă. Privind la distrugerea adusă de partidul Baas în Irak, şi avînd în minte ciudatele negări ale realităţii emise de fostul ministru irakian al informaţiilor, e limpede că aceşti aparatciki n-ar avea nici o problemă dacă americanii i-ar aduna într-o cameră şi le-ar spune: "veţi conduce din nou ţara; vă primiţi înapoi maşinile, casele, poziţiile, dar trebuie să ţineţi minte un singur lucru: s-a schimbat stăpînul". N-ar avea nici cea mai măruntă problemă - mai ales dacă seamănă cu foştii membri PCR pe care îi ştiu...

Dar ar putea spune americanii (şi chiar tu, dragă cititorule, dacă petreci mai mult timp la Paris decît la Pătîrlagele), poporul nu va accepta niciodată ca foştii conducători ai regimului Baas să revină la putere! Ei, acum e momentul ca americanii să arunce o privire la experienţa post-comunistă a României. Ce s-a întîmplat aici? Elita politică a reuşit să se ţină cu ghearele de scaune ascunzînd contra-revoluţia sub faldurile unei revoluţii. Ştiau cum s-o facă; au făcut exact ceea ce Lenin îi acuza pe Socialiştii Revoluţionari de dreapta că fac, înainte de a-i zbura pe toţi din guvern. În cursul celor patru ani cît elita politică post-comunistă a fost parţial exclusă de la putere, deţinută de un alt guvern, ce s-a întîmplat de fapt? PDSR-iştii, pe post de opoziţie, au convins poporul - acelaşi popor pe care l-au oprimat cînd erau comunişti - să atace guvernul! E adevărat că regulile jocului sînt ceva mai civilizate în România decît în Irak: sînt greve şi nu bombe, investitorii străini nu sunt răpiţi, ci daţi afară din fabrici de sindicatele pro-PDSR, iar politicienii CDR sînt atacaţi în presă, nu împuşcaţi pe stradă. Dar, dacă nu luăm în seamă tacticile, relaţiile de dedesubt sînt aceleaşi.

E adevărat că CDR a fost coruptă, ineficientă şi prinsă în veşnice conflicte interne; dar aşa este şi consiliul pus de americani să conducă Irakul. De ce ar fi greu de crezut că membrii partidului Baas (care includea, ca şi PCR, mai toată populaţia cu ceva educaţie) sunt în stare să se redefinească drept opoziţie anti-americană şi să facă ce i-a făcut aici PDSR-ul CDR-ului?

Observaţie: mulţi irakieni (şi, posibil, cei mai mulţi dintre români) cred că americanii au invadat Irakul ca să-i ia petrolul. Fără să analizăm pe larg această afirmaţie (ar fi fost mai ieftin pentru americani să-l cumpere, marea problemă a lui Hussein era că n-avea voie să li-l vîndă), să vedem ce face partidul Baas cu această informaţie: spune populaţiei că "americanii au venit să ia petrolul VOSTRU (era AL LOR petrolul cînd Baas îl folosea spre a construi palate pentru conducători?) şi să umilească ţara VOASTRĂ (era ŢARA LOR pe vremea cînd Baas folosea gaze otrăvitoare împotriva demonstranţilor?)".

E trist, dar funcţionează. Funcţionează pentru că americanii n-au înţeles acelaşi lucru pe care nu l-au înţeles nici studenţii români înainte să le sune apa în cap sub bîtele minerilor: oamenii care trăiesc sub dictatură se obişnuiesc cu ea. Nici o dictatură, oricît de brutală, nu poate rezista mult timp unei revolte continue a populaţiei, chiar dacă mor oameni. Dar dacă o populaţie a trăit mult timp sub o ideologie, înseamnă că a acceptat-o. Dacă trebuie schimbată, ei vor aştepta (pentru a sprijini această schimbare) numai beneficii, nu şi dificultăţi; îşi vor spune: dacă e vorba de probleme, nu cumva mi-era mai bine înainte, cum mă obişnuisem?

Atunci cînd evreii rătăciţi în deşert s-au plîns că vor înapoi în sclavia egipteană, unde măcar aveau ce mînca, au fost mustraţi de Domnul. În lumea modernă, mustrarea naţiunii pentru că se complace în sclavie ar trebui să fie treaba unor elite sociale, culturale şi politice, mult mai puţin divine. În cazul României, au existat mulţi lideri, în decursul istoriei, care s-au străduit să scoată poporul din somnul cel de moarte: Eminescu, Kogălniceanu, Armand Călinescu sunt doar cîţiva dintr-un şir lung. Dar ce se întîmplă cînd întreaga clasă conducătoare, scriitori, poeţi, gînditori, politicieni, toţi sunt compromişi de acţiunile lor din trecut? Nu mai au nici un interes să trezească populaţia: dacă s-ar trezi, primul lucru pe care l-ar face ar fi să-i dea jos. Aşa că e mai bine ca poporul să se complacă în sclavie. Dacă poporul începe să-şi limpezească mintea, elita politică va acţiona exact invers decît ar trebui: va minţi, va birocratiza, va sărăci, va şoca, pe scurt va face orice pentru a se asigura că ţara va rămîne o turmă de oi. Dacă poporul simte nevoia să se revolte pentru a scăpa de un duşman, atunci mai bine să se revolte împotriva fantomelor, a umbrelor: străinii "care au venit să ne ia petrolul", legendarii unguri care refuză să vîndă pîine celor ce vorbesc româneşte, sau eternul favorit - evreul.

Pentru a avea la dispoziţie trupe de şoc dispuse să creadă orice şi oricum, şi destul de disperate ca să lupte pentru o realitate socială construită care nici măcar nu le este favorabilă, ai nevoie de oameni needucaţi, de oameni sărmani. Marx avea dreptate: burghezia este doar avangarda unei revoluţii, cîtă vreme se revoltă doar pentru a-şi sprijini propria clasă. Pentru a-i face pe oameni să se revolte împotriva propriilor lor interese ai nevoie de un proletariat.

Cu acest gînd în minte, lăsaţi-mă să pun o ultimă şi retorică întrebare: cîtă legătură vedeţi între politicile economice care distrug în mod deliberat economia României şi acţiunile insurgenţilor Baas care aruncă în aer camioanele ce cară mîncare şi apă pentru cei înfometaţi, şi opresc recuperarea economică a Irakului?