Un caz de amnezie

Dacă aveţi un calculator pe aproape, tastaţi în Google "You Tube Ion Iliescu Cafeneaua politică". Iar dacă aveţi răbdare să vizionaţi filmuleţul până la sfârşit îl veţi vedea pe fostul Preşedinte cum tună şi fulgeră împotriva cotei unice de impozitare: "Câteva sute de mii de oameni au primit venituri suplimentare nemeritate!". Las la o parte eroarea factuală şi maximul cinism - în fond, banii aceia nu provin de la stat şi sunt daţi cadou contribuabilului, ci exact invers. Problema pe care doresc să o semnalez acum e alta. Anume ostilitatea faţă de o politică liberală, modernă şi performantă.

Cota unică de impozitare a fost una dintre marile surprize ale politicii româneşti, prin 2004-2005. Chiar şi aceia - printre care mă număram şi eu - ce nu credeau în capacitatea actualelor partide de a promova idei cu adevărat reformatoare au fost surprinşi de viteza cu care cota unică a fost adoptată şi de rezultatele sale.

De atunci însă, mulţi dintre politicienii şi unele dintre partidele care au fost asociate cu acest tip de impozitare s-au dis-tanţat de principiile care o fac posibilă. Dacă rezistenţa unui Ion Iliescu în faţa evidenţei empirice nu mă miră, ostilitatea unui guvern dominat de aşa-zişi "liberali" faţă de minimalismul fiscal are de ce să mă nedumerească. Anul acesta, mai ales, impozitele, taxele şi penalităţile s-au multiplicat într-un ritm îngrijorător. Mai rămâne să reintroducem "fumăritul" pentru a ajunge din nou la situaţia din secolul al XVIII-lea, când oamenii, obi-diţi de oficialii care colectau taxele, fugeau şi se ascundeau prin păduri la simpla lor apariţie prin sat (de unde şi toponime precum Piteşti, Chitila sau Cotroceni).

Pentru că partidele preferă să tacă, să le reamintim noi motivele care au dus la apariţia cotei unice de impozitare. Pur şi simplu pentru că dinamica altor economii a dovedit că fiscalitatea redusă şi uniformă are cel puţin două efecte benefice. Primul e previzibil: mai mulţi bani în buzunarele contribuabilului. Al doilea e paradoxal: mai mulţi bani la buget. Un sistem mai simplu de impozitare e mai uşor de aplicat şi mai corect, iar cei care câştigă mai mult nu vor mai fi tentaţi să îşi ascundă veniturile de ochiul Fis-cu-lui.

Aceste raţionamente simple au inspirat o adevărată "revoluţie a cotei unice", după cum o numea revista The Economist. În Europa de Est, mai cu seamă. Câteva ţări au adoptat deja această formă de taxare: Slovacia, Estonia, Serbia, Lituania, Letonia, Rusia, Ucraina şi Georgia, iar altele se pregătesc să o introducă. Printre acestea, vecinii noştri bulgari, care pregătesc o cotă unică de numai 10%. Dincolo de graniţele Europei, unele state americane au, la rândul lor, sisteme similare (printre altele, Massachusetts, Michigan, Pennsylvania şi New Hampshire). Islanda a introdus şi ea o cotă unică de 22%.

Ceea ce ne arată experienţa de până acum este că nu doar cota unică în sine duce la performanţe notabile. La fel de importantă e şi menţinerea aces-tei cote la un nivel redus. Estonia şi Lituania, spre exemplu, au început cu niveluri ridicate ale cotei (26 şi 27%), pentru ca ulterior să ajungă la concluzia că acestea sunt prea mari. Rusia, în schimb, a obţinut rezultate bune introducând direct o cotă de 13%.

Material pentru o dezbatere pe teme fiscale ar exista, aşadar. Dinspre partidele noas-tre, în schimb, o tăcere asurzitoare. Cu atât mai bizară cu cât ne aflăm, de fapt, într-un fel de campanie electorală, pentru euro-alegeri. Niciun candidat, însă, nu ne-a spus nimic despre politicile fiscale pe care le va sprijini sau populariza în Parlamentul Euro-pean. Nici măcar Daniel Dăianu, fost Ministru de Finanţe, care a fost preocupat mai degrabă să justifice publicului cum a ajuns domnia sa să lucreze pentru Securitate.

Amnezia aceasta, a partidelor, e intenţionată. În liniştea pe care au impus-o în legătură cu acest subiect, ele continuă eroziunea filozofiei fiscale a liberalismului. Pentru că des-fiinţarea acestei taxe ar presupune un cost politic prea mare, ele s-au resemnat să o ignore. Şi să efectueze o depăşire "pe stânga" a acestei politici, prin supra-adăugarea de taxe şi contribuţii.

E cazul, aşadar, să le aducem aminte de promisiunile asumate. Cota unică de impozitare a contribuit decisiv, alături de banii românilor care se spetesc în străinătate, la avântul economic din ultimii ani. Dar mai important decât starea economiei este altceva. Iată un paradox: guvernanţii spun că cetăţenii nu ar fi capabili să decidă ei înşişi în multe privinţe, de unde rezultă nevoia de a fi tutelaţi de o clasă de politicieni profesionişti. În materie de vot, spre exemplu, ni se refuză un sistem electoral performant, pe motivul că noi nu am înţelege "tehnicalităţile" sale. Pe de altă parte însă, ni se impune un sistem de taxare atât de complicat încât dă dureri de cap şi unui contabil. Devine clar, aşadar, că în esenţa sa, sistemul aces-ta zis "democratic" e bazat pe o fraudă. Nu doar fiscală, ci şi morală.