Un scandal diplomatic

Deşi ar avea multe alte lucruri pe lista de priorităţi, premierul israelian Ariel Sharon şi-a găsit timp pentru a declanşa un scandal diplomatic de proporţii. Cu ocazia unei întîlniri pe care a avut-o cu reprezentanţii comunităţilor evreieşti americane, el a adresat un viguros apel evreilor din Franţa de a emigra. Motivul: "antisemistismul dezlănţuit" în inima Europei. "Astăzi, în Franţa ceva mai mult de 10% din populaţie este musulmană, ceea ce a permis dezvoltarea unei noi forme de anti-semitism, bazată pe sentimente anti-israeliene. Dacă ar trebui să mă adresez fraţilor noştri din Franţa, iată ce le-aş spune: imigraţi în Israel, cît mai repede posibil".

Reacţiile oficiale de partea franceză au fost pe măsura afrontului. Cancelaria prezidenţială a dat o reacţie a doua zi, precizînd că primul ministru israelian nu este bine-venit în Franţa, ca urmare a apelului pe care l-a lansat. Deşi expresia pare să se refere strict la discuţiile în curs pentru fixarea unei date a vizitei oficiale ce urma să aibă loc, interpretarea ei în context nu lasă nici un echivoc privind poziţia Preşedintelui Franţei faţă de Primul Ministru israelian. Preşedintele Adunării Naţionale, Jean-Louis Debre, a reacţionat la rîndul său calificînd declaraţiile lui Sharon ca fiind inadmisibile, inacceptabile şi iresponsabile. La rîndul său Ministerul de Externe al Franţei a cerut explicaţii oficiale privind declaraţiile menţionate.

Care este situaţia pe teren? Estimată la circa 600.000 de membri, comunitatea evreiască din Franţa este a doua ca mărime, din diasporă, după cea din SUA. De cînd ideile şi poziţiile politice ale dreptei radicale, mai ales prin intermediul Frontului Naţional, au devenit larg răspîndite şi susţinute de o parte semnificativă a electoratului, chiar dacă minoritară, manifestările anti-semite cunosc o recrudescenţă. După datele oficiale ale Ministerului de Externe al Franţei de la începutul anului 2004 s-au întregistrat 135 de agresiuni anti-semite, faţă de 127 pe parcursul întregului an 2003 şi 192 în anul 2002. Preşedintele Chirac, însuşi, a dat consistenţă reacţiilor oficiale la actele de anti-semitism, cînd la 8 iulie adresa francezilor un apel la vigilenţă şi cerea justiţiei să trateze asemenea manifestări cu cea mai mare severitate şi exemplaritate.

Reacţiile liderilor cumunităţii evreieşti din Franţa par mai degrabă să contracareze declaraţiile premierului israelian, decît să le susţină. Consiliul reprezentativ al organizaţiilor evreieşti din Franţa a calificat gestul premierului israelian ca punînd gaz pe foc. Cu alte cuvinte, nu numai că nu contribuie la rezolvarea problemei, dar o inflamează fără nici un folos. La rîndul său, Marele Rabin al Franţei, Jesef Sitruk Haim Korsia, a declarat net că problema imigrării nu se pune pentru evrei care trăiesc în Franţa, ei considerîndu-se parte din sufletul acestei ţări, după declaraţia unui reprezentant al Marelui Rabin. Mai radicale, poziţiile unor reprezentanţi ai tineretului - asociaţia studenţilor evrei din Franţa - subliniau: Franţa nu este o ţară antisemită, iar Sharon îşi reglează conturile cu Franţa prin intermediul problemei anti-semitismului.

Există o motivaţie serioasă pentru gestul greu de consecinţe al premierului Israelian?

Una ar putea fi dedusă din politica generală a guvernului Sharon, aceea de a încuraja şi revigora emigraţia spre statul Israel a everilor din diferite părţi ale lumii. Populaţia evreiască este în continuare minoritară pe teritoriul propriului stat, iar evoluţiile demografice nu fac decît să mărească decalajele. După valul de emigranţi din Rusia şi spaţiul fostei URSS care a creat importante restructurări ale vieţii politice şi sociale în Israel, din 1990 şi pînă în prezent, fluxurile migratorii au scăzut mult sub 30.000 anual. Politica oficială de încurajare a evreilor care trăiesc în Europa de a se stabili în Israel a făcut parte din programul oficial al guvernului Sharon. Teoretic apelul lansat recent nu este decît un alt fel de a încuraja acest proces. Cu toate acestea, caracterul ofensiv şi ofensator al modului în care a fost făcut, nu a scăpat nimănui, cu atît mai puţin autorităţilor franceze.

O altă motivaţie pentru gestul fără precedent al Premierului Sharon ar putea fi evoluţia politică din Regiune. Excluderea lui Arafat din faza actuală a demersurilor de clarificare şi pacificare a situaţiei este linia oficială a actualului Guvern, pe care Sharon şi-a pus o pecete fără echivoc. Europa şi Franţa separat sau împreună au contestat deschis această linie politică. Vizita la Ramallah a ministrului de externe francez, Michel Barnier, la sfîrşitul lunii iunie a suscitat reprobările părţii guvernamentale israeliene. Gestul a fost interpretat oficial ca o altă dovadă că politica Franţei îmbrăţişează poziţiile palestinienilor, deci nu poate fi acceptată de Israel. Mai mult, actualul guvern a făcut în repetate rînduri cunoscut că nu doreşte şi nu acceptă Franţa sau Uniunea Europeană, în măsura în care îmbrăţişează aceleaşi poziţii, ca partener de discuţie privind soluţiile Orientului Mijlociu şi cu atît mai puţin ca mediator. Franţa a fost desigur, la rîndul ei ofensată. Unele analize au detectat aici un ecou al "diferenţelor semnificative" de abordare a multora dintre problemele spaţiului oriental, de la Orientul Mijlociu la Golful Persic, care separă cînd nu opun virulent poziţiile Statelor Unite şi ale Franţei.

Amploarea consecinţelor dă o dimensiune evenimentelor pe care, cu siguranţă, Sharon nu şi-a dorit-o cînd a făcut remarcile sale. Pe de altă parte ele nu au fost doar simple scăpări ale unui discurs, mai degrabă improvizat. Ele exprimă o stare de spirit, ba chiar mai mult o linie politică. Întrebarea se pune dacă ele sînt în folosul Israelului, al comunităţilor evreieşti din Europa şi din alte locuri ale lumii şi dacă o asemenea poziţie este sustenabilă pe termen lung?