Un tratat cu rază medie de acţiune

Vizita la Bucureşti a Secretarului de Stat al SUA este, în sine, un eveniment. Ea face parte dintr-un turneu menit, fără îndoială, să refacă relaţia trans-atlantică, supusă unor puternice tensiuni de criză irakiană şi abordarea în forţă a acesteia de către Statele Unite. Cu toate acestea, auspiciile nu sînt deloc favorabile. Scena confruntărilor politice americane a fost extinsă, cu bună ştiinţă, dincolo de spaţiul politic intern, globalizată chiar. Atacurile la care este supusă Administraţia Bush, privind conduita şi managementul crizei din Irak, au fost extinse prin crearea unui "front european". Agenda presupuselor încălcări ale drepturilor omului de către instituţiile americane, în speţă Preşedintele, CIA şi Departamentul de Stat, chiar dacă susţinută doar de întrebări, ce par stînjenitoare pentru autorităţile de la Washington, va fi parte a discuţiilor pe care Secretarul de Stat Condoleezza Rice le are cu partenerii europeni. Pentru a pregăti terenul, şefa diplomaţiei americane a lansat un discurs cu doar o zi înaintea plecării, destinat cu claritate partenerilor europeni, pe care urmează să-i întîlnească. Tonul lui este sec şi pe alocuri tăios. Statele Unite respectă suveranitatea altor state; Statele Unite nu transportă şi nu au transportat deţinuţi dintr-o ţară în alta, în scopul de a-i interoga, folosind tortura; Statele Unite nu folosesc spaţiul aerian şi facilităţile aero-portuare ale nici unei ţări cu scopul de a transporta deţinuţi într-o ţară unde ei ar urma să fie torturaţi; Statele Unite nu au transportat pe nimeni şi nu vor transporta pe nimeni într-o ţară în care ar putea suferi torturi şi, după caz, se asigură că asemenea persoane nu vor fi torturate. Deţinerea combatanţilor inamici pe durata ostilităţilor este conformă cu legile internaţionale şi cele americane. Pe scurt, toată ţesătura de întrebari cu suspans, lansate de diferite organizaţii, reluate de presa internaţională şi ridicate la rang de probleme internaţionale, mai ales de oficiali şi instituţii europene, este lipsită de substanţă. Mai mult, asemenea acuzaţii, întocmite din aluzii şi trimiteri la misterioase zboruri ale unor avioane aparţinînd CIA - ignoră atît substanţa problemelor operaţionale ale luptei împotriva terorismului, cît şi pe cea juridică. În plus, tonul textului lasă clar să se întrevadă reproşul diplomaţiei americane adresat partenerilor europeni care se lasă prinşi în această capcană. "Asemenea reproşuri nu se fac între aliaţi"!, pare să spună, în subtext, Condoleezza Rice.

Conform reacţiilor oficiale de la Bucureşti, substanţa întîlnirilor româno-americane nu se va concentra în jurul acestor teme, chiar dacă ele, cu siguranţă, nu vor fi excluse de pe listă. La urma urmei, România este direct vizată şi o coordonare a poziţiilor cu partea americană este mai mult decît bine venită. Din punctul de vedere al Bucureştiului, interesul major se concentrează în jurul semnării acordurilor care vor permite deschiderea bazelor americane din România. În trea-căt fie spus, partea americană nu pare la fel de preocupată de acest aspect, de vreme ce comunicatul oficial al Departamentului de Stat, ce prefaţează turneul european al Condoleezzei Rice, spune doar că: "Prima sa vizită în România va continua dialogul pe o gamă largă de subiecte, cu acest important aliat NATO". Singularizarea României ca un important aliat NATO, de către SUA, este, fără îndoială, un aspect politic semnificativ, dar lipsa oricărei trimiteri la celebra sintagmă a "relaţiei strategice" nu poate fi ignorată. Mai mult, nu se face nici un fel de referire la semnarea acordului, care, la Bucureşti, stîrneşte atîtea comentarii şi evaluări. Ceea ce arată clar că semnificaţia politică a acordului militar nu poate fi ignorată, dar nici supra-evaluată.

Pentru partea americană el reprezintă mai degrabă dezvoltarea tehnică a unei relaţii care priveşte nu doar aspectele bilaterale, ci un complex politico-strategic cuprinzînd întreaga arie lărgită a Mării Negre. România este un actor important aici, în ecuaţia americană, dar nu decisiv. Efectele acordului nu vor fi puse în evidenţă decît pe termen mediu. Atunci se va vedea dacă greutatea sa politică este suficient de mare pentru a justifica în sfîrşit termenul de relaţie strategică cu Stalele Unite, sau este doar un pas pe un drum foarte lung. Mai mult, acest acord fixează România într-o postură europeană dificilă, pe care trebuie să şi-o asume şi pentru care va trebui să dezvolte un discurs special. Abordarea superficială conform căreia "România nu are de ales între Europa şi Statele Unite" s-ar putea să fie suficientă pentru consum politic intern, dar este clar insuficientă pentru construirea unei poziţii diplomatice serioase în relaţia puternic tulburată dintre partenerii europeni şi Statele Unite.

Pe scurt, un acord important, dar nu decisiv, nici pentru atingerea nivelului strategic în relaţia cu America, nici pentru o viaţă liniştită în "concertul european".