Unanimitatea de catifea

România a intrat în era unanimităţilor formale. Pentru partide politica nu mai este competiţie internă, ci opoziţie de faţadă în raport cu partidele concurente (dar complice) şi conformitate absolută în organizaţie. După ce PUR a aprobat unanim conservatorizarea, PD a votat în acelaşi fel creştin democratizarea. Numită "extraordinară" (chiar dacă era un congres obişnuit, amînat o jumătate de an), Convenţia Naţională a PD nu a avut nimic extraordinar sau surprinzător, excepţie făcînd unanimitatea. Astfel că fără dezbatere, fără fracţiuni, fără emoţii, PD s-a transformat dintr-un partid de reacţie într-un partid la comandă.

Pasiunea recentă pentru salturi doctrinare spectaculoase este simptomatică. Transformarea partidelor în contrariul lor doctrinar de pînă mai ieri nu este doar semnul timpului, ci şi efectul structuralei lipse de consistenţă a politicii româneşti. Vidată de valori, politica este rejectată chiar de cei ce afirmă sau cred că o practică. Redusă la exerciţiul sau la critica guvernării, politica se scufundă în derizoriu. Iar reacţia publicului nu se lasă aşteptată: abandonul sau repulsia devin instinctele politice curente ale românilor.

PD s-a lepădat de socialism printr-o liturghie trucată. Trecerea dinspre socialism spre curentul popular nu este nici imposibilă, nici imorală: cu condiţia să fie rezultatul unei transformări radicale a valorilor organizaţiei. Altfel, dincolo de justificările de conivenţă, ea rămîne doar o mişcare de oportunitate. Căsătoriile din interes pot fi profitabile, dar nu sînt sigure: se destramă la prima criză. Exerciţiul de prestidigitaţie politică prezentat de liderii PD este rezultatul unui context, nu al unei convertiri. Absenţa marelui partid popular şi concurenţa strînsă pe versantul aşa-zis socialist al politicii româneşti au condus la cea mai facilă soluţie pentru PD, abandonarea luptei politice în favoarea stabilităţii nonconcurenţiale protejate de influenţa prezidenţială. De aceea nu schimbarea orientării, ci tendinţa partidului de a deveni unul pur prezidenţial este principalul mesaj transmis de Convenţia Naţională. Aparent pe val, trăind în umbra lui Traian Băsescu, PD părăseşte terenul competiţiei politice pentru a se aşeza la tribuna oficială. Dar fără spirit combativ un partid se destramă. Promovînd doar participarea la beneficiile guvernării ca reper politic absolut, PD riscă să devină un nou PSD. Rezultatul votului privind orientarea partidului exprimă o paralizie politică internă periculoasă. Dacă nici unul din miile de delegaţi prezenţi la Convenţia Naţională nu a manifestat o poziţie contrară curentului majoritar, fie aceştia au fost selectaţi pe criteriul loialităţii faţă de şefi şi nu au fost aleşi de organizaţii, fie s-au temut. Spirala tăcerii, odată instalată, blochează democraţia internă. Un trecut socialist de un deceniu nu poate să nu fi lăsat urme. Militanţii socialişti din PD nu puteau să dispară peste noapte, iar situaţia lor este critică. Obligaţi de noua orientare la conformism, dar obişnuiţi cu militantismul, aceştia nu au alternative: nu pot să migreze spre PSD, fiind adversari vechi şi motivaţi ai acestui partid, nu sînt convinşi de oportunitatea transformării doctrinare, dar nici nu au resurse pentru a crea o nouă mişcare socialistă.

Unanimitatea PD a fost cu atît mai îngrijorătoare cu cît este vorba de un partid important. Aflat într-o relaţie specială cu preşedintele, PD este obligat să îşi caute propria cadenţă. Iar unanimitatea nu este un semnal al consolidării democratice, ci un simptom al crizei de proiecte. Primul Congres post-Băsescu a presupus doar o succesiune formală la liderul re-fondator al partidului. Traian Băsescu rămîne figura centrală, mereu invocată, iar noua conducere, deşi aproape plebiscitată, mai are să se instaleze real la pupitrul de comandă.

Partidele româneşti sînt tentate de modelul necompetitiv. Raportîndu-se la politică ca la un mediu, nu ca la o relaţie, partidele sînt obsedate de putere, dar dezinteresate de proiecte sau valori. Pornind de la reperele inconstante ale sondajelor, partidele îşi construiesc o realitate convenabilă, dar paralelă. Confundînd lumea cu imaginea fragmentată şi manipulată a acesteia, partidele româneşti se plasează în afara timpului. Refacerea realităţii exprimă, de fapt, refuzul politicii.