Unirea lui Cuza, fără teamă şi îndoială

Parcă au fost mai puţine "Mici Uniri", în acest an. Sper să dispară în următorul, că sărbătorim o cifră rotundă. Deloc inocent, termenul s-a infiltrat exact pe racilele actualei societăţi româneşti: dorinţa de a epata, hiperactivismul pe social media, gicăcontrismul, priceputismul şi putinismul. Dar şi deprofesionalizarea media, atrofierea surselor de informaţie, lipsa culturii generale, baza intelectuală minimă necesară funcţionării într-o societate modernă.

Dincolo de aceste aspecte actuale ale subiectului, Unirea din 1859 rămâne un moment luminos, deosebit de preţios, în istoria românilor. Trebuie imperios să trecem de marile şi stupidele şabloane - a fost o şmecherie, au făcut-o masonii, Moldova a pierdut - şi să descoperim clipe înălţătoare, cu eroi adevăraţi: generaţia paşoptiştilor, tinerii revoluţionari români, Cuza, Napoleon al III-lea, Moş Ion Roaită, Ecaterina Cocuţa Conachi şi mulţi alţii. Nu putem vorbi despre momentul 24 ianuarie 1859 fără a-i vedea pe cei care, la Bucureşti, l-au votat pe Cuza în unanimitate, pe cei care, la Iaşi, la 5 ianuarie, s-au dat deoparte şi l-au pus pe Cuza, autorii Tratatului de la Paris, cel din 1856, ai Convenţiei de la Paris, din 1858, fenomenul democratic numit Adunările sau Divanurile ad-hoc, cu concluziile lor clare şi ferme.

Ce mai ştim greşit despre Unirea din 1859, dincolo de denumirea absurdă care o minimalizează? Că Alexandru Ioan Cuza era la Bucureşti în momentul votului. Că el arăta atunci ca în portretele oficiale de mai târziu, tuns scurt, cu barbişon. Că "Hora Unirii" a fost jucată, în premieră, la Focşani, sau Iaşi. În 1859.

În ultimul timp, aflarea în vânzare a unor obiecte ce au aparţinut unor personalităţi istorice sau care au participat la momente importante din aceeaşi istorie a devenit tot mai bogată.

În decembrie trecut, la Artmark s-a vândut, cu 200 de euro, o medalie dedicată de "Camera Electivă a Moldovei - Domnilor B. Sturza şi A. Panu, Caimacami de la 20 oct. 1858 la 5 ian. 1859". Deşi se poate deduce că a fost bătută după Unirea din 1859, acest text de pe avers continuă cu "Pentru apărarea autonomiei şi dignitatei naţionale". Pe avers, avem două femei care întruchipează cele două Principate române şi textul "Unitatea Rumana". În aceeaşi licitaţie de numismatică s-a vândut, cu 300 de euro, o medalie din 1909, dedicată semicentenarului Unirii. Pe avers îl avem pe Carol, cel care l-a înlocuit pe Cuza, autorul Unirii, iar pe revers este redată, în tehnica medalistică, pictura lui Aman "Proclamarea Unirii".

Casa Historic a vândut, de-a lungul timpului, mai multe fotografii ale domnitorului Alexandru Ioan I sau legate de vremurile şi faptele sale. În octombrie, printre multe documente, s-a vândut şi o frumoasă fotografie tip efigie, adică din profil, a domnitorului Unirii, mică, fotografia desigur. Dar şi preţul, 150 de euro. În aceeaşi şedinţă din octombrie trecut, a fost vândută cu 150 de euro, o fotografie, mică şi ea, cu chipul lui Vasile Boerescu. Puţin cunoscut, acest om a fost esenţial pentru realizarea Unirii Principatelor, prin votul de la Bucureşti din 24 ianuarie 1859. Doctor în drept la Paris, Vasile Boerescu a făcut un memoriu pro-unionist chiar când se purtau marile discuţii de la Paris, privind viitorul după Crimeea. El este cel care vine cu idee dublei alegeri a celui ales deja la Iaşi. O lansează chiar în noaptea zilei precedente, la o consultare politică. Votul propriu-zis a fost precedat de o consfătuire în care Vasile Boerescu îi pune pe membrii adunării elective, conduse de mitropolitul Nifon, să jure că îl vor vota pe Cuza. Ceea ce şi fac, se spune că era şi un pistol pe masă. Dar, şoc, la vot, toţi îşi respectă jurământul, îl aleg pe Cuza şi domn al Munteniei. Boerescu a fost implicat şi în aducerea principelui străin la Bucureşti, după abdicarea lui Cuza, şi în toţi paşii esenţiali care au consolidat Unirea, până la 1866, dar şi după. A contribuit esenţial la Constituţia din 1866 şi a fost ministru de mai multe ori, în perioada de modernizare şi consolidare a scenei politice din România. Nu el l-a interpelat pe Kogălniceanu, în 1877, provocând Independenţa, dar a susţinut-o, cum a făcut mereu cu o idee curajoasă şi patriotică. Vasile Boerescu nu are niciun monument public, nici măcar pe Dealul Mitropoliei sau la ruina din Centrul Vechi, hotelul de atunci unde s-a lansat excepţionala soluţie. De fapt, recunoaşteţi, nici nu aţi auzit de el!

În 2021, casa Historic a vândut, cu 900 de euro, două fotografii de epocă, din atelierul lui Carol Popp de Szathmary, reprezentându-l pe Cuza şi, respectiv, doamna sa, Elena Cuza. O altă fotografie celebră a domnitorului, cea realizată de H. Leon, în uniformă de gală, cu pelerină, s-a dat, atunci, cu 350 de euro. 150 de euro primise, deja, fotografia cu patru capete de bărbaţi sobri, toţi în uniformă, în medalioane, cum sunt acum pe cruci, având în mijloc un spaţiu negru pe care scrie FEBRUARIE 1866. Desigur, este momentul abdicării lui Cuza iar despre ei ni se spune că sunt "Cei patru conspiratori împotriva lui A. I. Cuza". Nu merită atâta celebritate, au fost mai mulţi cei care au participat la înlăturarea lui Cuza de la domnie. Primul, cel mai sus în fotografie, este Leca, adică maiorul Dimitrie Leca, şeful gărzii palatului domnesc. Ceilalţi sunt colonei, Lipoianu, Pilat şi Costiescu, executanţi şi nu foarte importanţi şi nici măcar inteligenţi, dar ei sunt cei care au dat buzna în dormitor, peste domnitor. La licitaţia Historic din octombrie s-a vândut, cu 400 de euro, un lot format din două fotografii cu conspiratorii din februarie 1866. Una este precum cea mai înainte prezentată, alta, a doua, are nu mai puţin de nouă chipuri ovale grupate, funebru-glorios, în jurul negrului pe care scrie luna şi anul cu pricina. Sunt reluate şi cele patru portrete din fotografia anterioară. Chipul lui Leca este în centrul imaginii, Costiescu vine sus de tot, flancat de Pilat şi Lipoianu. Ceilalţi sunt greu de identificat, îl ghicesc pe Mavrogheni şi chiar o dublare a unui chip. Cutra cea mare a fost un alt colonel, Nicolae Haralambie, comandantul artileriei, care l-a minţit în faţă pe domnitor şi chiar pe doamna Elena. Dar asta este altă discuţie, una de final, în care înţelegem de ce a trebuit să lase Cuza locul unui domnitor străin, şi, până atunci, despre domnia sa în care a început modernizarea intensă a României.

Alexandru Ioan Cuza, după 1862, de Valentin Tănase