Valorile independenţei

La doar o zi distanţă una de cealaltă, India şi Pakistanul au sărbătorit 60 de ani de la formarea lor ca state moderne, marcînd apusul puterii coloniale a Marii Britanii. Stindardul sub care s-au derulat atunci evenimentele şi care a dominat şi zilele acestea aniversarea este acela al Independenţei. Un ideal, o speranţă şi un concept politic în jurul căruia şi-au scris istoria, în a doua parte a secolului XX, mai mult de jumătate din statele aflate acum pe harta lumii. Pentru Europa, mai degrabă un reper al secolelor XVIII şi XIX; unul care nu şi-a pierdut însă valoarea politică nici astăzi, chiar dacă a fost integrat în culturi politice radical diferite, cum sunt democraţiile şi respectiv regimurile totalitare ale secolului XX. Ce mai înseamnă astăzi "in­dependenţa" pentru politica lumii?

Nici istoria Indiei moderne, nici a Pakistanului, după proclamarea independenţei din august 1947, nu au urmat un traseu liniar sau presărat cu prea multe succese. Momentul zero a fost unul al despărţirii, marcată de una dintre cele mai sîngeroase pagini din istoria civilă a secolului XX. Separarea pe criterii etnic-confesionale a celor două state a creat două fluxuri uriaşe de refugiaţi, care s-au pus în mişcare unul contra celuilalt, generînd ciocniri şi masacre ce au produs sute de mii de victime. Războiul dintre cele două ţări avea să izbucnească şi el, doar cîteva luni mai tîrziu, în octombrie, alimentat de disputa privind autoritatea asupra Kashmirului. Primul dintr-un şir continuat pînă în 1999. Deşi, atît India, cît şi Pakistanul au devenit între timp puteri nucleare, deşi au purtat trei războaie între ele, care le-au adus aproape de marginea catastrofei, cei 60 de ani de independenţă n-au putut rezolva diferendul.

Dincolo de această pecete istorică, aniversarea găseşte cele două ţări în faţa unor situaţii extrem de dificile, pentru care "independenţa" are prea puţine răspunsuri. După cinci decenii de dezvoltare extrem de lentă, India a reuşit să urce pe valul globalizării. Uriaşul potenţial demografic al ţării-continent cu mai mulţi locuitori decît China pare în sfîrşit să se transforme dintr-o povară într-un avantaj. Exact ca şi în cazul Chinei, decizia a fost una strategică, iar formula a fost oferită de uriaşul impact al exportului masiv de capital, activităţi, know-how şi tehnologie, la care dezvoltarea globală a obligat producătorii clasici ai capitalismului neo-liberal: America şi Europa. Din paradis al delocalizărilor, India a devenit unul dintre centrele cele mai puternice de creare a softurilor şi de dezvoltare a tehnologiilor IT de ultimă generaţie. Cu toate aces­tea, Preşedintele Indiei, Pratibha Patil, a considerat că problema principală a ţării rămîne cîştigarea războiului împotriva sărăciei. Milioane de oameni continuă să trăiască în condiţii de sărăcie absolută, atît în zonele hiper-urbane, cît şi în cele rurale. Pe de altă parte, beneficiile creşterii economice rămîn puternic separate pe regiuni şi categorii de populaţie. Conceptul de integrare în economia globală pare astăzi să ofere răspunsul la problemele Indiei. In­dependenţa se transformă într-o valoare simbol, integrată construcţiei instituţional-statale, dar tot mai puţin ger­minativă.

Spre deosebire de India, şase decenii de independenţă nu au reuşit să scoată Pakistanul din condiţia societăţilor subdezvoltate cronic. Războiul împotriva terorismului a adus în schimb ţara în centrul atenţiei şi al politicii globale. Preşedintele Pervez Musharraf a făcut o voltă politică extraordinară, mutînd centrul de greutate al politicii sale de la sus­ţinerea regimului talibanilor din Afganistan, la aliat al Statelor Unite în războiul contra talibanilor şi Al-Qaeda. O voltă nu lipsită de riscuri personale pentru Preşedinte, una urmată cu dificultate de majoritatea societăţii pakistaneze şi cu siguranţă contrazisă de eferves­cenţa "studiilor islamice" dezvoltate într-o adevărată indus­trie a şcolilor de specialitate. Prin ele au trecut toate figurile importante ale terorismului internaţional care s-au făcut remarcate în ultimii ani, pe scena internaţională. Pentru a-şi menţine poziţia, regimul de la Islamabad face o echilibristică dificilă între o abordare a guvernării apropiată de cerinţele democratice, în principiu, şi realitatea unui control autoritar asupra instituţiilor de forţă ale statului: armată şi servicii speciale. În plus, pentru a rezista, regimul Musharraf se bazează pe un pact de "neagresiune" cu autorităţile religioase. O situaţie greu sus­tenabilă în faţa cerinţelor tot mai insistente ale Americii şi chiar ale Europei de a trans­forma radical cultura politică a Pakistanului, eliminînd sursele şi resursele instituţionale ale fanatismului religios. Independenţa Pakistanului este, în continuare, o sursă politică majoră. Ea a fost pusă în cauză cînd Musharraf a avut de ales între continuarea susţinerii regimului taliban din Afganistan şi posibila pierdere a capacităţii nucleare, ameninţată de o posibilă intervenţie în forţă a Statelor Unite şi a aliaţilor săi. Este şi acum pusă în discuţie, cînd tot mai multe voci susţin că o intervenţie internaţională în Pakistan este necesară pentru a pătrunde în cordonul protector dintre Afganistan şi Pakistan, transformat de talibani şi Al-Qaeda într-o zonă strategică de refacere şi relansare a acţiunilor militare. Agenda politică a Pakistanului rămîne dominată de problemele de securitate, internă şi internaţională, împingînd, din păcate, temele dezvoltării la periferia preocupărilor politice.

Chiar dacă nu pune direct sub semnul întrebării relevanţa politică a conceptului, istoria recentă a Indiei şi a Pakistanului arată că "independenţa" nu mai poate fi luată ca o valoare în sine, capabilă să producă efectele aşteptate de dezvoltare, aşa cum mai toată lumea credea acum 60 de ani. Independenţa fără integrare rămîne sterilă; după cum independenţa, fără depăşirea complexelor istorice de rivalitate şi confruntare, echivalează doar cu prelungirea indefinită a stărilor conflictuale.