Venit garantat pe viaţă - experiment social îndrăzneţ

Venitul garantat pe viaţă ar putea deveni unul din experimentele sociale cele mai îndrăzneţe ale timpurilor moderne. Prima şansă - eşecul; sau, în caz de succes, poate schimba lumea.

Ce ar fi mai tentant decât să ştii că vei primi, până la capătul zilelor, o sumă garantată semnificativă? Fără condiţii. Indiferent dacă eşti angajat sau nu. Cât de mult? Este o chestiune de calcul şi, cu siguranţă, de negocieri între decidenţii politici la nivelul colectivităţii.

Să presupunem, pentru moment, că mirajul devine realitate. Atunci, s-ar putea spune că am intrat în comunism, aşa cum l-a descris Marx în 1875 în "Critica programului de la Gotha" - de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi! Ironia este că am trăi "visul de aur" comunist în capitalism. Mai mult, capitalismul ar face posibil acest miraj. Altfel spus, marxismul ar ieşi din nou pe uşa din spate a istoriei.

Este visul realizabil? Posibil pentru locuitorii unora dintre statele dezvoltate. Cât de probabil? Puţin. Într-un anume viitor, cine ştie, poate deveni posibil şi pentru România. Probabil? Şi mai puţin. Dar visul este diseminat, parcă cu mai multă insistenţă.

De altfel, fiind vorba de bani distribuiţi gratuit în virtutea faptului că exişti, este de înţeles că trebuie ca banii să existe real. Şi unde sunt cei mai mulţi bani în visteria publică? Evident, în statele dezvoltate (plus China).

Este distribuţia (gratuită) a unui venit garantat o idee nouă? Nici pe departe. Se pare că, pentru prima oară, a fost avansată la începutul sec. XVI. Ideea şi-a menţinut capacitatea de seducţie prin secole. Montesquieu, în "Spiritul Legilor" arată că statul datorează cetăţenilor săi o existenţă sigură - hrană, îmbrăcăminte, un mod de viaţă care să nu le pericliteze sănătatea.

În Europa, formula modernă (încă actuală) a asistenţei (nu a venitului garantat) a fost instituită la iniţiativa lui Bismarck - acesta a introdus către fine de secol XIX pensia pentru limita de vârstă şi asigurările de sănătate. Omitem, nefiind tema actualului articol, că sistemul de pensii se clatină din temelii în multe state, dezvoltate sau nu, între cauze fiind evoluţiile demografice, gestiunea defectuasă a bugetelor publice s.a. Ceea ce oricum ne împinge către o revizuire "in toto" a sistemului.

În timp, ideea "venitului minim garantat" - VMG a luat felurite forme de la un stat la altul. Dar, comun tuturor, venitul minim ("basic income") garantat acoperă doar o parte din populaţie - pe cei care se situează sub nivelul minim (altfel spus, pe cei care trăiesc sub pragul de sărăcie). Şi sărăcia nu este o marfă deficitară - este prezentă şi în multe state dezvoltate.

Ori, conceptul care în ultimul deceniu a captat atenţia, întâi a cercetătorilor, apoi a reprezentanţilor populaţiei, este diferit ca acoperire şi dimensiune. Ca acoperire, în formula cea mai generoasă, se referă la acordarea venitului tuturor cetăţenilor statului, indiferent de venitul pe care îl realizează sau de activele (financiare sau de altă natură) pe care le posedă. În al doilea rând, venitul este acordat fără vreo condiţie, indiferent dacă eşti ocupat sau şomer, indiferent de vârstă.

Sintetic şi simplist, conceptul desfiinţează cauzalitatea economică şi juridică între muncă şi venit, care ne-a intrat tuturor în sânge, care ne-a programat mental. Ori, ruperea conceptual şi în fapt a muncii de rezultatul acesteia ar fi o revoluţie profundă, fără precedent, în gândirea economică, în practica guvernării, în gândirea şi viaţa oamenilor. Ar presupune un alt mod de a gândi, de a trăi, o nouă organizare instituţională. Există oare vreo colectivitate statală pregătită? Indiciile sugerează că nu.

De ce s-au intensificat preocupările pentru trecerea la venitul garantat?

Cum observă un cercetător olandez, pentru simplul motiv că azi statele/populaţia au un nivel agregat de bunăstare mult mai mare decât în urmă cu 20-30-40 de ani. Şi îşi pot permite să avanseze spre o altă organizare, radical diferită. Ceea ce înseamnă că întreg sistemul de asistenţă socială va trebui regândit "ab ovo" şi restructurat pe o bază complet nouă.

Un motiv invocat frecvent este necesitatea de a lichida şi preveni sărăcia unei părţi din populaţie.

Se accentuează inegalitatea între cetăţeni, evident în defavoarea majorităţii?

Indubitabil.

Dacă în SUA şi alte state există statistici "mulate" pe asemenea indicatori, noi suntem încă departe. Dar aceasta nu ne împiedică ca intuitiv să percepem în România o inegalitate care erodează stabilitatea socială din 1990 încoace. Este evident că un eventual venit garantat ar injecta stabilitate în sistem. Altfel spus, dacă nu toţi pot deveni bogaţi, comprimarea disparităţilor de jos în sus este însă posibilă. În măsura în care liderii politici ar accepta principiul şi în măsura în care ar exista mijloacele financiare.

O precizare - şi în România se aplică VMG. Dar o lectură a definiţiei (oferită de anuarul statistic al României) arată că acest venit este garantat (nu am făcut o analiză cât de "garantat" este) doar pentru o parte din populaţie (cea defavorizată). Iar expresia concretă este "ajutorul social", care acoperă diferenţa între venitul realizat efectiv şi VMG legiferat. Iar nivelul este şi el departe de conceptul unui venit minim decent. Dar în 2001 când a fost adoptată legea, a fost un pas semnificativ înainte.

Un alt motiv pentru aplicarea VMG este cerinţa reducerii spectaculare a birocraţiei administrării programelor sociale şi a costurilor asociate (de ex., în SUA sunt circa 90 de asemenea programe, care consumă în totalitate circa 1 trilion dolari/anual, adică 1.000 miliarde de dolari). CATO Institute indică cu mult mai mult - 126 de programe. Cifra de un trilion este contestată de unii analişti.

În locul "cârpăcelii" de a lichida suprapunerile în administrarea separată a unui mare număr de programe, s-ar aplica un sistem unic şi coerent de asistenţă (venitul garantat). Este cert că administrarea unui program ar reduce costurile actuale, precum şi forţa de muncă imobilizată.

Un alt factor care stimulează dezbaterea ideii: în viitorul care se împleteşte cu prezentul prin accelerarea aplicării în cotidian a tehnologiei de ultimă oră, o masă umană enormă va fi "eliberată" din actualele slujbe. S-au făcut evaluări care sugerează că 47% din slujbele din SUA sunt în pericol de a fi desfiinţate prin procesele de automatizare. De altfel, nu numai automatizarea are acest efect. Câte slujbe de secretare tradiţionale au mai rămas ca efect al computerizării muncii de birou? De ce ziarele tipărite translatează în web? Zeţarii - prezenţă obligatorie odinioară în tipografii - sunt de domeniul amintirilor melancolice.

Ce se va întâmpla cu aceşti oameni, care vor deveni şomeri? Actualul sistem de asistenţă, nobil în intenţie şi şchiop în practică nu are cum să facă faţă. Sau este pe cale să sucombe financiar. Robotizarea eliberează o masă de angajaţi. Reducerea ar fi parţial compensată de crearea locurilor noi de muncă. Efectul net va fi însă reducerea numărului total de slujbe. Să ne gândim la efectele diseminării în masă a inteligenţei artificiale, a producţiei 3D (printarea tri-dimensională) şi atâtea altele. În fapt, nici o slujbă nu este imună la seismul tehnologic. Consecinţele sunt mulţi-dimensionale şi greu de anticipat în totalitate şi implicaţii. Arta încearcă să le prefigureze - în context, merită vizionat un tulburător film recent, "Ex machina".

Întreprinzătorii capitalişti înţeleg, la prima vedere surprinzător, că garantarea unui venit minim în favoarea tuturor este în interesul lor. Pentru motivul că şomajul generat de progresul tehnologic rarefiază consumul produselor întreprinzătorilor. Ori un venit minim garantat sprijină menţinerea consumului. Este argumentul invocat de Robert Reich, fost ministru al muncii în cabinetul lui Bill Clinton. El crede că VMG este aproape inevitabil.

Faptul că "munca" în numeroase slujbe este presupusă a fi de 40 ore/săptămână, legiferată ca atare, cu deviaţii strict reglementate juridic, devine desuet. Poate şi legătura între volumul muncii prestate şi productivitate trebuie re-analizată. Olanda, pe locul 5 în lume la productivitate, are poate cea mai scurtă săptămâna de lucru în lume: - în medie, pentru forţa ocupată, 29 ore/săptămâna (vezi link).

Terminologia

Oamenii "eliberaţi" nu vor mai avea de lucru acolo unde erau ocupaţi - nu au cum să fie competitivi faţă de roboţi. Vor deveni, în cea mai mare parte, şomeri. Terminologia socială şi economică se va schimba radical. Astăzi a fi "şomer" este degradant, subtextul fiind că eşti leneş, nu faci efortul pentru a găsi ceva de lucru. Probabil, odată cu "eliberarea din muncă" în proporţie de masă, termenul de "şomer" îşi va pierde relevanţa, cu toate conotaţiile lui negative (măcar pentru faptul că dacă nu mai există profesiile pentru care s-au calificat, ei nu mai pot fi numiţi şomeri). Între altele, termenul în engleză ("unemployed" - nesalariat, neangajat) este mai aproape de realitatea viitoare decât "şomer", preluat din franceză. Terminologia creează tipologii ale indivizilor, creează comportamente specifice (adeseori, anti-sociale). Dacă nu vor mai fi şomeri, dacă dispare nesiguranţa şi stresul asociat, cert vor dispărea comportamente asociale. Cred că există un acord unanim că sărăcia nu este o lipsa de caracter, ci o lipsa de lichiditate (cash). Forţând puţin nota: dacă Moromete ar fi avut "cash-ul garantat", băieţii cei mari nu fugeau de acasă cu oile şi caii, "foncirea" ar fi fost plătită ceas, Niculaie ar fi mers la şcoală din timp... Moral, ştiindu-l pe Moromete că om, merită el o asemenea şansă?

De altfel, însuşi termenul "venit" în acest context pare a deveni impropriu - în accepţiune generală venitul este generat de munca directă, de investiţie în imobiliare, în piaţă de capital, fructificarea proprietăţii intelectuale s.a. Ar fi pentru prima oară când "venitul" nu ar fi generat de nici una din aceste "activităţi". El ar fi rezultatul unei re-distribuiri a "activelor" naţionale. De aceea, poate că un termen potrivit ar fi "indemnizaţie cetăţenească" (nu întâmplător, denumirile sunt diferite de la caz la caz, căci mulţi caută un termen propriu).

Mulţi regandesc din temelii conceptul de "muncă". Acesta tinde să devină inclusiv - îngrijirea copiilor, a celor în vârstă, muncă voluntară... lista poate continua. Activităţi care astăzi nu sunt luate în calcul. Sunt oare mai puţin importante? Dimpotrivă, ele vor câştiga "drept de cetate" în calcularea PIB. Ca o mică paranteză, dacă recent prostituţia a fost introdusă în calcularea PIB (în UE), de ce să nu se includă munca în gospodărie (casnică)? Atingând în treacăt un detaliu, cum se va calcula PIB în viitorul apropiat? Vom include sau nu "munca" prestată de roboţi ?

În general, terminologia s-ar putea să capete rigoare. Astăzi este destulă confuzie.

Cât de mult este "mult"?

Este dificil de spus, fără un calcul "calibrat" cu specificul oricărei economii naţionale. Mai mult, nu există măcar un singur caz al unui stat care să fi trecut la venitul minim garantat.

Fiind un domeniu nou, încă în etapa de studiu, de clarificări teoretice, încă nu există o experienţă concretă a aplicării la scara unei colectivităţi statale. Şi nici nu se pot evalua toate efectele macro-economice şi sociale.

De aceea, un indicator indirect iniţial, care să permită o oarecare aproximaţie, ar putea fi nivelul asistenţei sociale (toate tipurile) acordate în diferite state. În OECD, potrivit calculelor - media pe organizaţie, circa 22% din PIB se cheltuie pe programele de asistenţă socială. (http://www.oecd.org/els/şoc/OECD2014-Social-Expenditure-Update-Nov2014-8pages.pdf).

În sumă absolută, în SUA, în 2011 cheltuielile de asistenţă socială au fost de circa 700 dolari/locuitor/luna (calcul OECD). Astăzi se discuta de alocarea unui venit minim de circa 10.000 dolari/an/locuitor, adică aproximativ 850 dolari/luna/locuitor.

La nivelul populaţiei SUA (322 milioane locuitori), costul total al venitului garantat, la acest nivel, ar fi de 3,2 trilioane dolari/an. Dacă se exclud pensiile (45 milioane pensionari - plătiţi din Social Security), suma se reduce la 2,7 trilioane dolari. Dacă se exclud dintre beneficiari 70 de milioane - membrii familiilor cu un câştig de peste 100.000 dolari anual (20% din totalul de 115 milioane familii), costul coboară la 2 trilioane dolari.

În termeni absoluţi, imperativul respectării specificului fiecărui stat este stringent. De aceea, intervalul de variaţie al cifrelor este amplu: se vehiculează sume între 2.500 dolari/persoană (în Elveţia) şi circa 550 euro/persoană în Finlanda (experiment preconizat să fie aplicat în 2017 pentru doi ani pentru un eşantion de 10.000 persoane).

Valerja Korosec (sociolog, Slovenia) sugerează o mărime plasată între nivelul calificat de sărăcie şi, limita superioară, 60% din venitul mediu.

Încă nu sunt clare şi general acceptate nici principiile, nici criteriile în acordarea VMG.

O aproximare a ordinului de mărime ar fi posibilă pentru România (chiar dacă aproximarea este nefundamentată cifric). Metodologic s-ar putea pleca de la "sistemul de protecţie socială". Un studiu de specialitate a fost elaborat în 2007 - Sistem de Indicatori ai Protecţiei Sociale/System of Indicators for Social Protection, care se poate găsi pe site-ul Ministerului Muncii.

Bugetul pe 2015 prevedea un volum al cheltuielilor de protecţie socială de 41,4 miliarde lei, faţă de total cheltuieli de stat bugetate la 126,5 miliarde lei (procentual - 32,7%). La un curs de schimb de circa 4,3 lei/euro în 2015, rezultă circa 9, 63 miliarde euro. La un număr de locuitori de 19 milioane, ar însemna circa 500 euro/locuitor. Repet, este un ordin de mărime, inevitabil difuz. Se adaugă cheltuielile de protecţie socială la nivel local, care sunt consistente. Deci nivelul actual al protecţiei sociale la nivelul populaţiei este de cel puţin 500 euro/persoană. S-ar putea adauga şi surse dintre cele menţionate mai jos.

Sursa veniturilor

Instituirea unui venit garantat ar însemna o redistribuţie a banilor administraţi de către guvern.

Este evident că o parte din fondurile necesare sunt deja alocate şi cheltuite prin actualele programe de protecţie socială, inclusiv sistemul de pensii. Desigur, cheltuieli care includ şi administrarea programelor. Cei ce studiază tema sunt de acord că sumele astfel disponibilizate nu vor fi suficiente pentru acordarea venitului minim tuturor cetăţenilor.

Aş include diminuarea (stoparea ar fi azi, bănuiesc, de domeniul fanteziei) pierderilor din sistemul economiei - proasta administrare şi furturile. La care se adaugă diminuarea drastică a "economiei gri", care eludează impozitarea. Un calcul estimativ nu este obiectul actualului articol, dar... din relatările presei, în ultimii ani, rezultă că în România nivelul economiei "gri" în ansamblul PIB se ridică până pe la 30% (funcţie de cine prezintă cifrele). Ceea ce în sine ar fi potenţial o sursă suficientă de acoperire a necesarului de VMG. Nemaivorbind că un asemenea demers ar întruni sprijinul populaţiei.

În majoritatea studiilor, se indică drept sursă principală de mobilizare a veniturilor necesare majorarea impozitelor aplicate celor cu venituri mari. Ori impozitarea progresivă va fi mereu un măr al discordiei. De aceea, este evident că soluţionarea principială ar fi de ordin politic. Soluţia va fi posibilă şi, într-un viitor oarecare, va deveni necesară - ceea ce va împinge factorul politic în această direcţie.

Problema fundamentală ar fi însă legată de pensii. În prezent, pensiile de limită de vârstă (administrate de stat) sunt plătite de generaţia actuală în muncă pentru generaţiile la pensie, care şi ele au plătit când au fost active şi angajate. Este o grea întrebare dacă pensionarii ar accepta renunţarea la pensie în favoarea unui VMG. Poate punctul de inflexiune să fie care mărime ar fi mai mare - pensia încasată "de la stat" sau VMG? Personal cred că viaţă va impune o soluţie, atunci când sistemul actual de pensii "de stat" va capota financiar.

Experimente, experienţe

Vom elimina excepţiile - Alaska, Norvegia, poate sunt şi alte state în această situaţie, de a folosi beneficiile rezultate din exploatarea unei resurse naturale.

Elveţia poate deveni primul caz de testare a conceptului la nivel de stat. La 5 iunie se va ţine un referendum de adoptare a legii venitului minim garantat (circa 2.500 dolari/luna/adult şi 625 dolari/copil). Costul anual al măsurii s-ar ridică la circa 205 miliarde dolari anual, la un PIB de 685 miliarde în 2013. Din costul total, circa 55 miliarde ar proveni din programele de asistenţă actualmente în vigoare. Restul? În mare măsură din reducerea salariilor celor angajaţi. Ceea ce va oferi reţeta eşecului iniţiativei. Oponenţii sunt viguroşi şi influenţi: guvernul federal, parlamentul şi partidele politice - aceştia invocă nocivitatea efectelor iniţiativei, lipsa fondurilor, riscul unei imigraţii sporite, creşterea impozitelor s.a..

Iniţiativa proliferează, deocamdată la nivel de experiment - în Ontario, Canada (după un experiment anterior reuşit), în curând în Olanda, în o serie de localităţi, începând cu Utrecht, în Noua Zeelandă, în Finlanda (2017-2019, experimental incluzând circa 100.000 persoane cu un venit garantat de circa 1.100 dolari/lunar), în Kenya, cu orizont de un deceniu (cu sprijinul unui grup britanic non-profit) s.a. Alte state studiază iniţiative de acest gen. Interesant este că orientarea politică a forţelor politice implicate este diversă.

Efecte sociale

Ce comportament vor avea cetăţenii dacă ar primi garantat lunar o sumă consistentă? Spectrul opiniilor este larg. Sunt vocali cei ce susţin că lenea va deveni endemică, asociată cu un alcoolism în creştere, recrudescenţă la scară de masă a delictelor de tot felul.

Poate surprinzător, experimentele (de ex., în Canada) arată însă că doar un procent infim (2%) din beneficiari ar renunţă la muncă. Cei mai mulţi ar folosi venitul pentru a-şi îmbunătăţi traiul, a-şi trimite copiii la şcoli mai bune, ar deschide afaceri pe cont propriu. Sunt indicii că ar creşte şi speranţa de viaţă odată cu uşurarea vieţii determinate de garantarea unui venit. Şi, o notă interesantă - între tineri, declinul numărului celor angajaţi a fost însoţit de o creştere a numărului celor care frecventează şcoli sau universităţi. Ceea ce sugerează un efect benefic al venitului garantat.

Psihologic, venitul garantat ar lichida sentimentul de inferioritate pe care îl încearcă beneficiarii programelor de asistenţă, reintregindu-le sentimentul de incluziune-membri deplini ai colectivităţii.

Chiar la nivel de percepţie, este pe deplin posibil ca venitul garantat să întărească spiritual normal de solidaritate între oameni, care astăzi este aşa de rar (excepţia fericită am văzut-o în împrejurările dramatice ale cutremurului din 1977).

Trecerea la venitul garantat fiecăruia nu va fi lejeră. În situaţia în care va deveni posibilă şi probabilă.