Viceversa!

Există un loc comun în concepţia politicienilor de azi, care este cu deosebire păgubitor. Mă refer la teza conform căreia inegalităţile sociale sunt limitate şi combătute, în esenţă, prin sis-temul "protecţiei sociale". Ce anume se înţelege prin această expresie depinde de dispoziţia guvernanţilor zilei. Taxare puternic progresivă, alocaţii împărţite în stânga şi în dreapta, subvenţii pentru diferite produse, indus-trii şi activităţi, gratuitatea unor servicii publice, repartiţii de bunuri şi împrumuturi cu dobândă redusă: nicio dimensiune a populismului nu a rămas ne-explorată. Sub una dintre guvernările trecute, autorităţile au ajuns chiar să oficializeze doctrina după care întreprinderile nerentabile merită imunitate fiscală în numele presupusei "protecţii sociale" a salariaţilor.

Numai că criza care se întrevede la orizontul social ar trebui să ne dea de gândit cu privire la natura şi la consecinţele unor asemenea concepţii. La o examinare mai atentă s-ar putea să descoperim că, în pofida aparenţei de respectabilitate, idealul "protecţiei sociale" este un ţel confuz, în numele căruia s-au risipit resurse considerabile.

Această fixaţie pe o ţintă falsă nu se datorează, în primul rând, studiului efectelor concrete ale măsurilor de protecţie socială din România. Dacă ar fi aşa, atunci cred că am fi fost lămuriţi de multă vreme. Cu cât un Guvern s-a cramponat mai tare de principiile "sociale", cu atât scăderea nivelului de trai pentru cei mulţi a fost mai dramatică. Din păcate, partizanii sistemului "protecţiei sociale" au la dispoziţie un argument care, la prima vedere, este foarte solid. Există o serie de ţări, mai ales în Europa de Vest, care prezintă observatorului o conjuncţie de două elemente ce par a fi legate între ele: lipsa sărăciei de masă (şi o relativă egalitate socială pe fondul bunăstării), pe de-o parte, iar pe de altă parte un sistem al asigurărilor şi al protecţiei sociale foarte robust. Grupul statelor "capitalismului bunăstării", din care fac parte şi statele nordice, este adesea invocat ca un suprem argument empiric pentru a demonstra că protecţia socială, eventual împinsă până în pânzele albe, este reţeta fericirii publice.

La o examinare mai atentă, vedem însă că lucrurile nu stau tocmai aşa. Există grupuri şi indivizi în stare de sărăcie cronică şi în Scandinavia. Funcţionarea unui sistem diversificat şi cuprinzător al asigurărilor sociale este compatibilă cu prezenţa unor întregi straturi sociale captive în pauperitate, aşa cum o demonstrează cazul Franţei (care, în trecăt fie spus, posedă un sistem de asigurări sociale comparabil, ca proporţii, cu acela din Europa de Nord). Alt lucru trecut cu vederea este faptul că economiile ţărilor cu un grad înalt de protecţie socială (Danemarca, Finlanda, Germania, Canada etc.) sunt, dincolo de orice îndoială, capitaliste. Altfel spus, acestea suportă o productivitate şi un nivel al veniturilor ce asigură o finanţare generoasă insti-tituţiilor de asistenţă socială.

Numai că principala problemă este alta. Realitatea sistemelor de tipul celor menţionate nu susţine în niciun fel ideea că asistenţa socială reduce sau chiar elimină sărăcia şi inegalitatea.

Pe scurt, lucrurile stau astfel: marea majoritate a cetăţenilor din ţări precum cele scandinave nu decad niciodată într-o stare de pauperitate. Pentru aceştia, beneficiile asistenţei sociale iau de regulă forma benignă a unor servicii comunale pe care oricum şi le-ar putea permite şi în calitate de clienţi individuali pe o piaţă liberă. Cei mai mulţi oameni nu ajung practic niciodată la mâna "serviciului social". Iar cei puţini care ajung, de obicei, au o istorie personală (uneori sunt afectaţi de vicii precum dependenţa de droguri sau alcoolismul cronic, iar alteori este vorba de membrii unor grupuri slab integrate). Adesea, odată ce este încasat, ajutorul social nu serveşte la nimic altceva decât la simpla supravieţuire. Eventuala avansare în ierarhia socială este facilitată nu de "ajutoarele sociale", ci de o economie ce oferă slujbe bine plătite în domenii dinamice, de o educaţie solidă şi de un mediu social caracterizat de o mentalitate la antipozii aceleia a inadaptatului de cursă lungă.

Contrar a ceea ce cred avocaţii asistenţei de stat, nu "ajutorul social" este acela care face posibilă eradicarea sărăciei de masă în statele nordice. Dacă ar fi mai atenţi la realitate decât la propriile reprezentări, ei ar vedea că lucrurile stau... viceversa: este faptul că nu există sărăcie de masă acela care face posibilă instituirea unui sistem cuprinzător de asis-tenţă socială.

Exemplul evoluţiei recente a economiilor asiatice este, şi acesta, lămuritor. În Asia, milioane de oameni au ieşit din sărăcie nu datorită prezenţei, ci tocmai datorită absenţei instituţiilor costisitoare ale "asistenţei sociale", care au penalizat economii întregi în Europa. O ironie a Istoriei: instituţiile care aveau ca scop evitarea falimentului individului au sfârşit prin a provoca falimentul Statului.