VIDEOCONFERINŢA "CODUL INSOLVENŢEI" / DANIELA ILINCA, PARTENER BORZA ŞI ASOCIAŢII: "Maniera de interpretare a Curţii Europene de Justiţie este obligatorie pentru toate instanţele naţionale"

Maniera de interpretare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru toate instanţele naţionale ale statelor membre, a punctat Daniela Ilinca, avocat doctorand şi partener Borza şi Asociaţii, referindu-se la o serie de practici neunitare ale instanţelor din ţara noastră, cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor articolului 3 din regulamentul nr. 2015/848 privind procedurile de insolvenţă.

Daniela Ilinca a spus: "În ceea ce priveşte practica recentă a instanţelor naţionale române, am constatat că există o abordare neunitară a situaţiei în care instanţele au fost învestite cu soluţionarea unor cereri de deschidere a procedurii insolvenţei întemeiată pe prevederile Regulamentului 2015/848, în cazul în care aceste cereri au fost formulate împotriva unor succursale al căror sediu se află pe teritoriul României, al unor societăţi mamă cu sediul în state membre ale Uniunii Europene".

Conform avocatului, în practica instanţelor din ţara noastră s-a constatat faptul că, la analizarea unor cereri de deschidere a unei proceduri de insolvenţă întemeiate pe dispoziţiile articolului 3 din Regulament - cereri îndreptate împotriva unui debitor sucursală dar cu sediul în România - a unei societăţi mamă din străinătate, fie au admis o excepţie a lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei respective şi au respins cererile ca urmare a admiterii acestei excepţii, fie au admis o excepţie a necompetenţei generale a instanţelor române de deschidere a procedurii de insolvenţă împotriva unei succursale şi astfel s-a respins ca inadmisibilă cererea, fie şi-au reţinut comptenţa de soluţionare.

Daniela Ilinca a spus: "De exemplu, în 2019, Tribunalul Bucureşti secţia a VII-ea civilă a fost învestit să se pronunţe cu privire la o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei formulată sub forma a două capete de cerere cu privire la o astfel de sucursală cu un sediu în România şi cu centrul intereselor principale în Italia. Instanţa a fost învestită să soluţioneze în principal o cerere de deschidere a procedurii principale de insolvenţă, deci întemeiată pe dispoziţiile articolului 3, aliniatul 1, iar în subsidiar cu privire la o cererea de deschidere a procedurii secundare sau teritoriale de insolvenţă. Cu privire la primul capăt de cerere, respectiv deschiderea procedurii principale, instanţa a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, şi a respins cererea ca inadmisibilă. Pentru a se pronunţa în acest mod, instanţa a reţinut pe de o parte faptul că în Italia se deschisese deja o procedură principală de insolvenţă în accepţiunea regulamentului - era vorba despre un concordat preventiv - care era notificat de statul italian, astfel încât intra sub incidenţa regulamentului, iar hotărârea de deschidere a unei asemenea proceduri trebuia să fie recunoscută în virtutea regulamentului în toate statele membre, iar pe de altă parte a reţinut că, centrul intereselor principale era în Italia".

Conform avocatului, referitor însă la capătul subsidiar de cerere, respectiv deschiderea unei proceduri secundare sau teritoriale, instanţa a reţinut, prin raportare la dispoziţiile regulamentului care definea noţiunea de sediu că, în speţa dedusă judecăţii, exista o activitate netranzitorie cu mijloace umane şi materiale la sediul din România, chiar dacă era organizat sub forma unei succursale. Astfel, spune avocatul, s-a considerat că, pentru a da eficienţă efectului util al regulamentului, nu pot fi avute în vedere dispoziţiile dreptului intern, ci dispoziţiile regulamentului, motiv pentru care şi-a reţinut competenţa de soluţionare.

"Pe de altă parte, tot Tribunalul Bucureşti secţia a VII-a civilă, în anul 2020, însă cu un alt judecător sindic, învestit cu soluţionarea unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvenţă împotriva aceleiaşi debitoare-sucursală cu sediul în România, a aceleiaşi societăţi din Italia, a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei creditoare fără capacitate de folosinţă pentru a se pronunţa. Astfel, instanţa a reţinut de fapt jurisprudenţa şi doctrina constante din dreptul intern, în sensul că nu poate fi deschisă o procedură de insolvenţă împotriva unui dezmembrământ fără personlitate juridică şi fără patrimoniu propriu care să poată fi valorificat în cadrul procedurii insolvenţei. Aceeaşi abordare a avut-o şi Curtea de Apel Piteşti care a validat hotărârea pronunţată de către instanţa de fond prin care, de asemenea, s-a reţinut că nu poate fi deschisă o procedură de insolvenţă, chiar dacă era solicitată în temeiul regulamentului, împotriva însă unei succursale. Ce au reţinut însă instanţele care au admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă - că o procedură de insolvenţă ar fi putut fi deschisă pe teritoriul României, însă numai dacă cererea ar fi fost formulată în contradictoriu cu societatea mamă, din Italia, în cazul de faţă", a adăugat Daniela Ilinca.

Astfel avocatul a constatat că, deşi nu a existat o hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care să soluţioneze această abordare diferită, Curtea a spus care ar fi maniera de interpretare a noţiunii de sediu.

"Consider astfel că, ori de câte ori regulamentul defineşte anumite concepte, anumite noţiuni, în vederea asigurării efectului util şi a unei interpretări şi aplicări unitare de către instanţele naţionale ale statelor membre, aceste noţiuni ar trebui interpretate în lumina regulamentului, nu a dreptului intern a fiecărui stat membru în parte. De asemenea, în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (...) maniera de interpretare dată de Curte este obligatorie pentru toate instanţele naţionale ale statelor membre", a conchis Daniela Ilinca.