VIŢELUL DE AUR - (Episodul I) Tâlcul dobânzii

Vreţi să încep cu Isărescu sau vreţi să încep cu Shylock?

Întrebarea este retorică, pentru că nu aveţi de ales - am scris textul înainte să-l citiţi.

Dar vă propun să imaginaţi cum ar fi ca mai întâi să citiţi şi abia apoi să scriu.

Vi se pare că ideea asta ar fi o aiureală?

Vă recomand oleacă de prudenţă!

Uneori, am impresia că asta se şi întâmplă cu ziarul BURSA: este adevărat că noi publicăm, pe site, articolele din ziarul tipărit, deja, dar nu de puţine ori, ele atrag zeci, sute de comentarii, iar, la sfârşitul zilei, pagina electronică poate să ajungă în situaţia ca articolul din ziar să ocupe doar o cincime din totalul textului afişat, iar comentariile să fie majoritare.

Dacă socotim acest total ca pe un întreg cuprinzător de idei contradictorii şi dezbateri, atunci, din când în când, faptul se constituie în citirea unui articol care încă nu a fost scris şi aşteaptă să fie scris într-un mod coerent.

Nu pot să fac asta des, dar ceea ce urmează este un astfel de articol, un articol pe care l-aţi citit mai înainte să fie scris.

Prin urmare, întrebarea "Vreţi să încep cu Isărescu sau vreţi să încep cu Shylock?" este retorică, mai ales din pricină că, de fapt, ştiu că vreţi să încep cu Isărescu.

Cunosc răspunsul.

V-aţi pripit.

Nu trebuia să alegeţi între ei.

A fost o capcană.

Pentru că Isărescu este Shylock.

POST SCRIPTUM

După cum se vede, iniţial am intenţionat să scriu un articol de ziar, ca răspuns la solicitarea cititorilor BURSA să-mi exprim opinia asupra subiectelor controversate din vara şi toamna acestui an (2016) - legea dării în plată şi cea a conversiei creditelor din franci elveţieni. Dar m-am tot fofilat, pentru că textul nu s-a lăsat nicidecum strunit şi a trebuit să mă ţin în şaua acestui subiect sălbatic mult mai mult timp decât îmi propusesem, ratând reacţia rapidă de jurnalist; o explicaţie stă şi în durata documentării necesare, ale cărei surse, pe lângă faptul că provin din arii de preocupare distincte, mai sunt şi rare în unele cazuri, astfel că nu sunt chiar lesne de dibuit şi procesat (documentarea, oricum, consider că ar trebui amplificată; în cuprinsul lucrării, pe lângă alte surse, adesea m-am bazat pe informaţiile din A History of Interest Rates, de Sidney Homer şi Richard Sylla, Ediţia a IV-a, John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, 2005, o carte care este ea însăşi integratoare de informaţie, iar nu una de arheologie prin sine).

Textul rezultat nu este compatibil cu publicarea lui ca articol de ziar, astfel că ar fi trebuit să renunţ la această introducere de mai sus şi la unele referiri specifice jurnalismului, publicându-l ca eseu, într-o cărticică.

N-am făcut-o, le-am menţinut pentru că sugerează cum mi-am schimbat atitudinea faţă de text, în timp ce-l scriam - un semn al lipsei de premeditare a intenţiei.

Dar lucrurile s-au complicat, când, cu o imprudenţă care îmi este caracteristică, i-am dat textul lui Adrian Vasilescu (consultant de strategie în cadrul BNR), iar acesta, în afara formulării unor obiecţii (ceea ce era previzibil), a reacţionat într-un mod care m-a surprins: mi-a examinat eseul cuvânt cu cuvânt şi idee cu idee, sugerându-mi inclusiv îmbunătăţiri stilistice şi de logică a prezentării, întinse pe patru pagini de referat sistematic, aşa cum niciun prieten nu cred că ar fi făcut-o.

Am ales să urmez unele dintre sugestiile sale (nu pe toate, astfel că, dacă exprimările mele încă zgârie urechea, faptul mi se datorează mie, în exclusivitate).

Adrian Vasilescu a reiterat obiecţii pe conţinutul ideatic, la care consider că dădusem deja răspunsurile în articole publicate anterior, în ziarul BURSA.

Indiferent de asta, mi s-a părut că m-aş prevala de "dictatura autorului", dacă nu i-aş semnala obiecţiile, astfel că i le-am inclus în note de subsol, altele decât notele proprii - explicative şi/sau de completare a informaţiei -, publicate încă de dinainte, în cuprinsul textului.

Îi mulţumesc lui Adrian Vasilescu pentru atenţie şi trudă.

Faptul că am dezvoltat capitolul de "CONCLUZII" se datorează sugestiei sale să fac asta, căci, în textul de origine, am vrut să mă abţin, considerându-le mult prea personale.

Rezultatul păşeşte pe graniţa dintre eseistică şi polemică, fapt care mi-a modificat, din nou, planul publicării sale: îl segmentez în episoade şi îl public, în serial în BURSA, iar, după aceea, îl voi reasambla într-o cărticică.

(Bucureşti, 24 decembrie 2016)

PROGRESUL DE LA VENERAREA BĂNCII NAŢIONALE, LA NEÎNŢELEGEREA CU EA

Cu cât devine mai explicit, guvernatorul Băncii Naţionale a României (BNR), Mugur Isărescu, cu atât devine mai inexplicabil.

Aşa este şi în această frază, pe care a rostit-o în recentul său discurs public, din 18 octombrie (2016):

"Este adevărat că trăim o perioadă de schimbări profunde la nivel european şi mondial, dar îmi este greu, de pildă, să îmi imaginez o economie funcţională, în care disciplina contractuală devine irelevantă."

Isărescu face aici referire la legea conversiei creditelor din franci elveţieni în lei, la cursul istoric, ca să deplângă adoptarea ei în Parlament, pentru că "subminează disciplina contractuală", după cum se exprimă mai încolo.

Aparent, ceea ce spune Isărescu este logic - economia nu poate funcţiona, dacă nu sunt respectate contractele(1).

Dar, în profunzime, adică exact acolo unde au loc schimbările de la nivel european şi mondial de care chiar el pomeneşte, ceea ce susţine Isărescu devine contradictoriu.

Ilogic.

Este adevărat că trăim o perioadă de schimbări profunde?

În ce constă profunzimea acestor schimbări?

Este vorba, oare, chiar despre surparea temeliilor lumii, aşa cum o cunoşteam până acum?

Dacă despre asta este vorba, atunci devine inexplicabil conservatorismul lui Isărescu; el a devenit tot mai vizibil, pe măsura acumulării de disfuncţii în activitatea bancară integrată continental.

De la perioada când Banca Centrală era venerată în virtutea tehnicii şi operaţiunilor sale misterioase (butada "Dacă aţi înţeles, înseamnă că nu m-am exprimat bine" ilustrează un statut de preot la templu), la situaţia de acum, când atitudinile reprezentanţilor BNR au devenit explicit criticabile în faţa unei părţi a clientelei bancare, a fost parcurs un drum pe care l-aş numi educaţie financiară a publicului şi l-aş mai numi progres.

REVIZUIREA ELVEŢIANĂ

De vreo trei ani, semnalez, în mod repetat, că Dicţionarul lumii se schimbă, că noţiuni pe care este edificată organizarea noastră economică şi socială - noţiunile de bancă, dobândă, credit, depunător, investitor - au căpătat alte înţelesuri, sub presiunea măsurilor adoptate de autorităţi ca să reziste crizei financiare mondiale - vezi şi cartea pe care am publicat-o în 2015, într-o colaborare a Editurii BURSA cu Editura RAO: "Soluţia crizei/Terminus a quo", prezentă, în traducere engleză, pe site-ul BURSA.

Unele dintre aceste măsuri sunt legislative, iar exemplul obsesiv pentru ruinarea Dicţionarului este Legea europeană pentru salvarea băncilor aflate în buza falimentului, aşa-numita lege a bail-in, prin care depuneri aflate în bănci pot fi confiscate, în mod legal.

În condiţiile în care o altă lege obligă la derularea afacerilor prin conturi bancare şi o a treia stabileşte un plafon de casă, noţiunea de "libertate" a fost şi ea compromisă, delaolaltă cu aceea de "proprietate", "merit", "muncă", "onestitate"(2) etc.

Unul dintre cititorii noştri cei mai documentaţi, un partizan al băncilor, minimalizează importanţa legii bail-in, argumentând că entităţile bancare din România nu pot ajunge în situaţia definită de legea bail-in şi că, prin urmare, nu va fi aplicată aic(3) (totuşi, în discursul guvernatorului BNR, ideea de risc sistemic bancar a fost fluturată de mai multe ori, apropo de Legile dării în plată şi conversiei, ba chiar şi cu sublinierea că riscul este grav, fără precedent(4)).

Minimalizarea importanţei legii bail-in este o eroare de logică: chiar dacă depozite ale depunătorilor nu ar fi fost deja confiscate nicăieri în lume (dar faptul s-a petrecut în mai multe ţări europene), fie şi numai această modificare a definiţiei noţiunii de "bancă", prin care depunătorului îi poate fi anulat dreptul legal la proprietate (sau la liberă dispoziţie asupra ei), din cauze independente de el însuşi, această modificare de drept sfărâmă exact disciplina contractuală care îl îngrijorează pe Isărescu.

"Îmi este greu să îmi imaginez o economie funcţională, în care disciplina contractuală devine irelevantă", spune Isărescu şi, în reperele de până acum, are dreptate.

Economia europeană (inclusiv cea românească) a devenit disfuncţională cu mult înaintea adoptării celor două legi româneşti - Legea dării în plată şi Legea conversiei -, legi care pot fi privite şi drept contrapuneri timide la privilegiile disfuncţionale economic, acordate băncilor.

O reacţie cu mult mai radicală a programat Elveţia, pentru Referendumul din 2017 (sau 2018, încă nu este stabilit), când populaţia va decide asupra legalităţii practicii rezervelor fracţionare bancare; în cazul că practica va fi invalidată, băncile vor fi obligate să nu mai acorde credite decât din fonduri proprii, fără să se mai poată atinge de depuneri(5).

Ceea ce echivalează cu o revizuire a ordinii economice şi sociale.

Oricum, până la o revoluţie, vor mai fi câţiva paşi de parcurs, chiar şi în această eventualitate elveţiană.

UN CONTRACT ESTE UN CONTRACT

Cu doi ani înainte de explozia francului elveţian, în 2013, intraserăm, deja, în perioada proceselor intentate de clienţii băncilor, reclamând clauzele contractuale abuzive, subiect pe care, la acel moment, Mugur Isărescu l-a comentat public, astfel:

"Clauzele abuzive sau neabuzive sunt contracte pe care le-au semnat oamenii care au luat credite."

Adică, indiferent în ce condiţii a fost încheiat, un contract este un contract şi trebuie respectat.

Aceasta este disciplina contractuală: "un contract este un contract".

Astăzi, după sute de procese pe clauze abuzive pierdute de bănci, declaraţia aceea a guvernatorului nu mai este atât de revoltătoare ca atunci, ci doar sună a doagă: practic, Isărescu a legitimat jocul de-a pisica şi şoarecele între bănci şi clienţi.

Pisica pândeşte permanent la gura vizuinii.

Băncile au lansat numeroase reclame pentru acordarea de credite, care ţintesc anume categorii de populaţie ignorantă, superficială sau chiar neserioasă, incapabilă nu doar de calcule şi economisire, ci de necesara atenţie şi răbdare pentru citirea unui contract (ilustrativ este clipul video pe care îl prezint sintetic: "Mi-am cumpărat o pereche de ghete superbe, superbe şi nu mai am bani să-i fac cadou lui Iubi excursia la Viena"; dar acesta este doar exemplar pentru multe altele).

Legea reclamei bancare lipseşte, lipseşte autoritatea de reglementare a reclamei bancare, lipseşte autoritatea de avizare şi de supraveghere a reclamei bancare, deşi băncile fac apel la economiile populaţiei şi deşi Banca Naţională se află în exerciţiu, din anul 1880(6).

Pentru Isărescu nu a contat că băncile au profitat nemeritat de absenţa competenţei clientului, de neatenţia lui sau pur şi simplu de presiunea nevoilor care l-a împins spre credit, dincolo de posibilităţile sale de rambursare sau dincolo de posibilităţile sale de acoperire a riscurilor, inclusiv în cazuri de forţă majoră.

Ci, la fel ca Shylock-ul lui Shakespeare, a invocat disciplina contractuală.

Contractul este lege(7)

Vom vedea, însă, cum contractul a dobândit, în istorie, mai mult decât atât - contractul este pudrat cu aură divină.

OSTILITATEA DIN EXECUŢIA DATORIEI ŞI DIN DOBÂNDĂ

Scrisă, probabil, în intervalul dintre anii 1596 şi 1599, piesa Neguţătorul din Veneţia, O comedie de Shakespeare (acesta este titlul său întreg) îndreptăţeşte ceea ce astăzi am numi "indisciplină contractuală", fapt pentru care mesajul acestei "comedii" ar trebui să apară măcar întrucâtva dubios contemporanilor noştri.

Derutat că este numită o "comedie", pesemne că publicul de astăzi atribuie convenţiei dramaturgice faptul că deznodământul fericit constă, în realitate, în "indisciplină contractuală" şi acceptă artificiul, fără să-şi pună nici problemele lui Mugur Isărescu, nici să-şi dea crezare propriului sentiment, că, de fapt, asistă la o tragedie (în engleza medievală, termenul de "comedy" avea înţelesul de "poem narativ", acoperind inclusiv tragedia).

Totuşi, piesa a fost ticluită în alte înţelesuri decât cele percepute astăzi: cu patru sute de ani în urmă, în timpul lui Shakespeare, Biserica creştină încă nu pierduse definitiv bătălia contra dobânzii la credit.

Dobânda este interzisă explicit, în Tora, în Biblie şi în Coran.

Biblia conţine cel puţin trei Porunci clare, indubitabile, contra dobânzii la credit:

"De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă." (Exodul, 22.25.)

"Argintul tău să nu ţi-l dai lui cu camătă şi pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor." (Leviticul 25.37.)

"Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă." (Deuteronomul, 23.19.)

Dacă examinăm Vechiul Testament, însă, vom constata că a preluat de la Tora interdicţia executării datoriei (şi implicit, dobânda la credit) numai în relaţiile de împrumut dintre iudei, dar nu şi în relaţia iudeilor cu păgânii: "De la cel de alt neam să ceri datoria; iar ce vei avea la fratele tău, să-i ierţi." (Deuterononomul15.3.).

Versetul sugerează conotaţia de ostilitate purtată de execuţia datoriei şi, cu atât mai mult, cea de dobândă la credit.

Universalizând Tora şi adoptând-o sub numele de "Vechiul Testament", canonul creştin montează branula pentru transfuzia altui înţeles al noţiunii de "frate", din textul sacru: în Tora, "frate" desemna înrudirea iudeilor prin credinţă, o translatare religioasă a înrudirii de sânge (este o religie etnică, cu accente exclusiviste).

În Biblia creştină, Porunca a generat perplexitate şi a necesitat tămăduire prin intervenţia Sfântului Ieronim (347-420 e.n.), considerat "doctor al Bisericii". El a interpretat noţiunea de "frate" ca desemnând pe toţi creştinii, indiferent de etnie, astfel inoculând convingerea că practica dobânzii este condamnabilă între creştini, dar nu şi în raporturile cu duşmanii, pentru că îi slăbeşte pe cei împrumutaţi (în virtutea acestei convingeri, cruciaţii au ajuns la absurditatea să-i împrumute pe sarazini).

Biserica Creştină a îndepărtat exclusivismul etnic, care dubla exclusivismul religios, dar exclusivismul religios l-a menţinut.

Biserica creştină a fost relativ fidelă Poruncilor divine, de-a lungul unui mileniu şi jumătate interzicând dobânda la credit, sau limitându-i nivelul maxim.

Dar interdicţia a purtat doar asupra creştinilor, având putere limitată asupra raporturilor de creditare dintre iudei şi creştini, acolo unde iudeii au fost toleraţi, ca în Veneţia, unde le-a fost permis să locuiască separat de creştini, în ghetou (Anglia îi expulzase, prin Edict, în 1290; evreii au fost expulzaţi din Franţa, în 1394 şi din regiuni ale Germaniei, Italiei şi Balcanilor, între 1350 şi 1450, migrând în noile state slave, care tolerau, încă, alte confesiuni).

NOTA 1

Avantajul oferit evreilor de către Biserica creştină să pretindă dobândă la împrumuturi are o paradoxală întemeiere în Vechea Scriptură:

"Celui de alt neam să-i dai cu camătă." (Deuteronomul, 23.20.)

Porunca din Tora este naţionalistă, în mod explicit.

Ea a fost preluată de cealaltă "credinţă abrahamică", în Vechiul Testament, generalizând un tratament cu dublă măsură, discriminatoriu, între iudei şi creştini, întins pe mai mult de un mileniu şi jumătate - vena prin care a pulsat antisemitismul (deseori, uciderea evreilor a urmărit distrugerea înregistrărilor datoriilor, laolaltă cu creditorii).

Conciliul de la Niceea a interzis împrumutul cu dobândă, între clerici, în 325 e.n.; sub Carol cel Mare (înainte de 814), Biserica creştină a lărgit interdicţia şi asupra mirenilor; al doilea Conciliu Lateran, de la 1139 (reacţie la consecinţele Schismei), a denunţat dobânda ca formă de furt, obligând la restituirea ei; Conciliul de la Viena (1311) a stabilit că orice persoană care îndrăzneşte să afirme că dobânda nu ar fi un păcat va fi pedepsită ca eretică (vezi The Morality of Moneylending: A Short History/Yaron Brook /https://www.theobjectivestandard.com /issues/2007-fall/ morality-of-moneylending/#).

SHYLOCK ÎNCĂRUNŢITUL

În Neguţătorul din Veneţia, Shakespeare surprinde o astfel de relaţie între Shylock, un creditor iudeu, şi Antonio, un debitor (de fapt, girant) creştin - coliziunea dintre cele două coduri morale fiind ascunsă sub relaţia particulară dintre personaje, care, la suprafaţă, este marcată de dispreţul antisemit al creştinului (atitudine comună, în epocă) şi ura iudeului (reacţie căreia, de altfel, contemporanii noştri îi găsesc justificarea, în insultele repetate la care l-a supus creştinul).

Piesa shakespeariană statuează superioritatea iertării creştine, religie la care creditorul Shylock este obligat să se convertească, în final, deşi această sentinţă este impusă prin artificii şi chichiţe avocăţeşti(8) inadmisibile în raport cu limpezimea contractului şi "disciplina contractuală".

În schimb, contractul era inadmisibil în raport cu consecinţele executării debitorului - moartea aceluia.

Înţelesul piesei este greu de dobândit, o subtilitate chiar şi pentru contemporanii "marelui Will", astfel nefiind de mirare că, de pildă, "Regele cuvintelor", cum este numit contemporanul nostru Ziaul Haque, în Bangladesh, care a dedicat piesei lui Shakespeare un eseu, considera de neacceptat sentinţa convertirii lui Shylock la creştinism: "Evident, religia lui Shylock nu este vinovată, ci el însuşi."

Totuşi, conflictul este fundamentat religios.

Adesea, antisemitismul a găsit suport în Neguţătorul din Veneţia - naziştii au pus-o în scenă şi au răspândit-o în toate teritoriile ocupate de Germania, neţinând seama de pledoaria zguduitoare contra antisemitismului, pe care Shakespeare o rezervă rostirii lui Shylock.

NOTA 2

Apropo, numele "Shylock" nu este iudeu şi nu provine din textul biblic de unde, îndeobşte, dramaturgul şi-a ales numele personajelor sale, ci, după cum o afirmă alţii, este saxon şi înseamnă "Încărunţitul".

Căutând să aflu dacă numele "Shylock" ar putea avea şi o semnificaţie venită din despărţirea în două ("shy", respectiv "lock") - variantă respinsă de mai bunii cunoscători de limba engleză decât mine - , am aflat că ar exista, totuşi, o şansă, dacă apelăm la înţelesul etimologic al lui "shy" - "ascuns", "tăinuit" -, pe care îl dublează "lock" - "încuiat", "blocat".

Dar, un prieten care-mi cunoştea preocuparea, mi-a semnalat că, citit de la dreapta la stânga, fonetic, în ebraică, "Shylock" ar însemna "vocea unui om"; faptul mi-a amintit că Leonardo da Vinci, care murise cu 45 de ani înainte să se nască Shakespeare, îşi încifrase tratatul de anatomie sacră (din care face parte Omul vitruvian) scriind în oglindă şi se ocupa intens cu anagramarea.

Pe de altă parte, schimbarea poziţiei literelor în cuvânt, ori a cuvintelor în propoziţie face parte dintre metodele antice iudee de căutare a interpretării textului Torei.

CABALA SAU CEVA MAI VECHI?

Că, în Neguţătorul din Veneţia, Shakespeare a încifrat o problematică cabalistă este, pentru mulţi, mai presus de orice îndoială, dar eu însumi sunt cu atât mai nedumerit, cu cât, în piesa de la sfârşitul Evului Mediu, percep o strategie mai degrabă midraşică (Midraş, - exegeza iudee liberă asupra Torei -, literatura elaborată până prin anul 200 e.n., de aceiaşi autori aflaţi la originea Mishnei, - parte a Talmudului, alături de Ghemara -, o literatură care precede Cabala) şi cel puţin o temă comună a acesteia cu cea a exegezei lui Philon din Alexandria, care, după cum afirmă unii, nu a avut ecou în Cabala evreiască medievală.

În plus, cunoaşterea istoriei dobânzii relevă documentarea uluitoare a lui Shakespeare, iar felul în care o introduce în Neguţătorul din Veneţia este o libertate în maniera literaturii Midraş.

Textul care urmează prezintă o adâncire în exegeză, neobişnuită pentru publicul larg, fapt care se cuvine avertizat şi pentru care îmi cer iertare; vă rog, totuşi, să îl parcurgeţi, întrucât aduce dovezi că actualele dezbateri din jurul Legilor dării în plată şi a conversiei creditelor în franci elveţieni reprezintă reluări peste un arc de 400 de ani, cu rădăcini mai vechi, în antichitatea târzie, ele însele având origini pe care le evaluez la cel puţin 3000 de ani înaintea erei noastre(9).

Vă rog să admiteţi chiţibuşăreala lingvistică la care m-am dedat, fără să pierdeţi din vedere că acest sacrificiu l-am considerat necesar ca să ne atingem ţinta - să obţinem un tâlc istoric, moral şi religios al celor ce ni se întâmplă astăzi.

Încă o dată, îmi cer iertare!

CONFUZII LĂMURITOARE

Să reluăm, vă rog, citirea piesei (reproduc fragmente dintr-o traducere mai puţin fericită, din 1912, singura găsită pe internet, dar, de fapt, nici traducerile ulterioare nu sunt fericite), ca să vedem cum era considerată dobânda, de către creştini, cu 400 de ani în urmă:

"Shylock

Uitasem; trei luni, mi-a spus-o; cu garanţia dumitale, bun; dar stai, zici că nici nu dai nici nu iei bani cu dobândă?

În limba engleză, în original: ["you neither lend nor borrow upon advantage"] .

Antonio

Aşa e, niciodată.

Shylock

La moş Laban când Iacob era păstor de turme...

[...]

Antonio

Ei şi? Ce are-a face? Lua şi el dobândă?

Shylock

Nu, nu lua dobândă. De vreţi, nu era tocmai

Cum ziceţi voi creştinii, uzară [nota mea - cămătărească] acea faptă;

Băgaţi de seamă bine, ce-a chibzuit să facă;

Când îşi făcu tocmeală [n.m. - contractul] el cu Laban stăpânul,

Că mieii cei cu pete şi cei tărcaţi să fie,

Ai lui Iacob, drept leafă: pe la sfârşitul toamnei

Când se-mpreunară cu oile, berbecii,

Şi când îndemnul firii legă pentru prăsilă

Perechile lânoase; acest isteţ păstor,

De la anume lemne lua, curăţind coaja,

Şi tocmai în momentul împreunării-n fipse

În iarbă chiar-n faţa a oilor lascive.

Cu astă rânduială când le venea să fete,

Erau pestriţi toţi mieii şi rămâneau firesc

Lui Iacob, parte dreaptă. Era un chip acesta

Să-şi caute câştigul şi binecuvântare

Avu Iacob din ceruri. Căci e o fericire

Când n-ai furat pe nimeni, să dobândeşti câştigul."

(Actul I, Scena III)

Lansarea acestui episod biblic de către Shylock nu are o motivaţie intrinsecă dialogului, fapt pe care dramaturgul îl maschează prin replica îndreptăţită a lui Antonio - "Ei şi? Ce are-a face?"

Însuşi episodul biblic este confuz - să înfigi nuiele vărgate pe lângă oi şi berbeci nu ţine de vreo manevră zootehnică prin care oile să fete miei bălţaţi.

Acest dublu artificiu - cel dramaturgic şi cel biblic - îi prilejuieşte lui Shakespeare să-i atribuie lui Antonio o replică ("Was this inserted to make interest good?"), greşit tradusă atât în 1912 ("Voieşti să tragi un sprijin uşurel din aceasta?"), cât şi în 2012 ("Şi prin asta/Tu vrei să spui: e camăta cinstită?").

Shakespeare foloseşte, însă, noţiunea de "interest", care poate însemna atât "camătă" (pentru care, însă, există şi un englezesc monosemantic - "usury"), cât şi "dobândă"; dar dialogul a fost acroşat de subiectul împrumutului cu dobândă ("you neither lend nor borrow upon advantage" - "nici nu dai, nici nu iei bani cu dobândă"), astfel că, indubitabil, traducerea mai bună este "Tu vrei să spui: este dobânda cinstită?"

Dar, cu adevarat corect, ar fi să traducem "Was this inserted to make interest good?", într-un mod direct: "A fost introdusă asta să facă din dobândă ceva bun?" .

Traducătorii nu au înţeles că Shakespeare se referă, chiar aşa cum o spune explicit, la "ceva" ce a fost introdus în "altceva".

Ce, în ce?

Simplu: această pericopă a câştigului în miei bălţaţi din povestea lui Iacob este cea care a fost introdusă în Vechiul Testament (Tora), adică în textul comun credinţelor celor aflaţi în dialog, creştinul şi iudeul.

"A fost introdusă asta să facă din dobândă ceva bun?".

Amândoi ştiu că dobânda este interzisă de Scriptură.

Lui Shylock, însă, Scriptura îi interzice dobânda la împrumuturile acordate iudeilor, dar nu şi "străinilor" (cum este creştinul Antonio).

În faţa acestui "străin", cu care se raportează diferit la înţelesurile aceleiaşi Scripturi, Shylock transferă o justificare pentru dobânda la credit, din episodul contractului dintre Laban şi Iacob, introdus în Scriptura girată/scrisă/dictată de Dumnezeu.

Bănuiesc că Moshe Idel, exegetul în Cabala contemporan nouă (pe care îl voi invoca mai consistent, ceva mai încolo), în faţa alăturării interdicţiilor dobânzii (din Leviticul, Deuteronomul şi Exodul), la episodul mieilor bălţaţi (Facerea, 30.), ar putea spune că interpretarea la care se dedă Shylock este "interversetică", specifică literaturii Midraş.

De fapt, ca Iacob să-şi dobândească câştigul suplimentar faţă de cel natural, el este ajutat de Dumnezeu, care îi duce grija: Iacob este "al treilea dintre Drepţi", după Avram şi Isac şi îşi va primi numele de Israel ("cel ce s-a luptat cu Dumnezeu"), din chiar gura lui Dumnezeu; Israel se află la originea "alegerii poporului" şi a denumirii "ţării făgăduite", în cadrul "Legământului" iudeilor cu Dumnezeu.

Prin urmare, Iacob şi-a primit câştigul suplimentar în miei bălţaţi ("nu chiar o dobândă"), nu atât datorită nuielelor vărgate, ci prin trucul unei intervenţii divine grijulii, aşa cum Antonio o spune explicit:

"Iacob servea o plată supusă întâmplării

Ce nu putea să nască din propria-i putere,

Pe care cerul numai prin mâna lui făcuse

Să iasă după voia-i."

Shylock, însă, îşi rostise, deja, concluzia:

"Căci e o fericire

Când n-ai furat pe nimeni, să dobândeşti câştigul."

El vrea să spună că Iacob şi-a obţinut câştigul suplimentar în litera contractului cu Laban, deci "fără să fure" şi a primit şi binecuvântarea cerului pentru asta; adică, dobânda la împrumut nu poate fi considerată un păcat, dacă este obţinută conform contractului (disciplină contractuală) şi mai are şi binecuvântarea cerului pentru asta, prin Porunca lui Dumnezeu: "De la cel de alt neam să ceri datoria [...]."

Antonio i-a validat lui Shylock argumentul ("Pe care cerul numai prin mâna lui făcuse/Să iasă după voia-i."), dar îl considera diavolesc ("Bassanio, ţine minte/Că diavolul citează texte sfinte/Spre-al său folos.")

Prin urmare, ceea ce am numit "artificiu dramaturgic" - inserarea nejustificată a confuzului episod cu mieii bălţaţi - reprezintă, de fapt, justificarea divină a lui Shylock pentru dobânda (inerent ostilă) percepută la împrumuturi, astfel că piesa îşi regăseşte coerenţa, după această concentrată, dar întortocheată, digresiune biblică.

(Mâine, episodul al II-lea)