VOCI Cine seamănă vânt, culege furtună

Decizia Curţii Constituţionale, adoptată cu majoritate de voturi, definitivă şi general obligatorie, prin care se res­ping ca neconstituţionale modificările la Legea referendumului adoptate de Camera Deputaţilor este o probă irefutabilă, de maximă gravitate a dimensiunii crizei politice în care a intrat România, imediat după 1 ianuarie 2007. Ea ne permite însă şi o identificare cât se poate de limpede a forţelor şi a intereselor care au declanşat o confruntare fără precedent, în şaisprezece ani de zile, pe scena politică românească.

La început, totul părea să fie o reeditare a (deja) obişnuitei şi inevitabilei stări de tensiune între Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni. Cu excepţia domnilor. Văcăroiu şi Isărescu, toţi ceilalţi prim-miniştri şi preşedinţi sub care au guvernat au plătit tributul inevitabil unei Constituţii croite prost şi născătoare de grave confuzii. Sigur, în cazul tandemului Băsescu-Tăriceanu disputele au fost la început percepute prin excelenţă prin prisma refuzului celui din urmă de a demisiona şi de a susţine în felul acesta declanşarea alegerilor anticipate, reclamate de preşedinte. Cunoscând reacţiile temperamentale ale preşedintelui-jucător nu a fost greu de indus ideea că suntem martorii unei poliţe ce se vrea cu orice preţ achitată, ipoteză ce a fost imediat cuplată cu un ocult program de demolare a PNL. S-a trecut, în schimb, cu o nefirească uşurinţă peste demersurile fireşti de a înţelege motivele reale care au impus, într-un interval doar de câteva ore, o schimbare de poziţie la 180 de grade a opţiunilor primului-ministru. Invocarea unei sume dintre tarele comportamentale ale acestuia şi o duzină de etichete aplicate cu spontaneitate: "Moliceanu", "Răzgândiceanu", "Slăbiceanu", etc., etc. au părut a fi suficiente ca să se treacă cu neproductivă uşurinţă peste o întrebare care ar fi reclamat un răspuns clar: "Pirueta a fost executată într-adevăr de Călin Popescu-Tăriceanu sau întâlnirea consumată pe malul Snagovului a avut menirea să activeze resorturi în care prim-minis­trul nu este decât o simplă rotiţă?".

Lucrurile au evoluat într-o permanentă escaladare a tensiunii, preşedintele Băsescu fiind azi dator să-şi asume eroarea de a nu fi încercat cu suficientă insistenţă să tragă o linie clară şi să facă o demarcaţie precisă între conflictul în care s-a angajat deschis împotriva lui Tăriceanu şi a grupului de interese transpartinice din care face parte şi PNL. O rostire clară a mizei adevărate care este în joc, o evidenţiere cu probele care puteau fi produse a conţinutului concret şi al răului invariabil produs de grupurile de interese ar fi fost, poate, o premisă pentru a elimina confuziile între ideea de solidaritate în interiorul partidului, pentru interesele partidului, şi cea practicată în jurul preşedintelui PNL, de apropiaţii acestuia.

Orice umbră de ambiguitate asupra naturii reale a confruntării, în prim plan, dintre Traian Băsescu şi Călin Popes­cu Tăriceanu, a configuraţiei şi a intereselor care îi unesc pe cei adunaţi în Patrulaterul Negru: PNL - PSD - PC - PRM a dispărut din momentul în care timpul înţelegerilor oculte a fost considerat depăşit şi campania declanşată pentru eliminarea celui care marcase paşi de necontestat în susţinerea luptei împotriva corupţiei şi a grupurilor oligarhice, în deconspirarea fostei Securităţi ca poliţie politică, în condamnarea în mod răspicat a crimelor comunismului a intrat într-o fază ce se doreşte finală. Ura organică ce dictează demersurile liderilor coaliţiei anti-Băsescu e atât de puternică încât se ignoră şi o minimă raţiune şi se apelează la soluţii ce, e limpede, nu se pot materializa decât ca adevărate lovituri de bumerang. Referendumul popular pentru demiterea preşedintelui Băsescu, în ipoteza, puţin probabilă, că se va lăsa să se ajungă acolo nu va fi altceva decât o asemenea lovitură. Până atunci, modificarea Legii referendumului era o etapă obligatorie. În măsura în care prevederile Constituţiei o permit. Nu este prima dată când Curtea Constituţională amendează ca neconstituţional un articol sau altul din corpul unei iniţiative legislative sau respinge proiecte ce încalcă Legea de bază a ţării. Sunt speţe în care polisemia textului dă naştere la interpretări contradictorii sau, mai neplăcut, când autorul proiectului nu stăpâneşte aşa cum se cuvine litera şi spiritul Constituţiei. În cazul de faţă, încălcarea Constituţiei: art.77, alin.(2) este limpede ca lumina zilei, flagrantă, nu permite nici o ambiguitate şi nu are altă conotaţie decât cea de tentativă de a forţa un aviz favorabil din partea Curţii Constituţionale. Spre cinstea ei (am ajuns să fim emoţionaţi când descoperim că o instituţie de bază a statului mai funcţionează normal!), Curtea nu a judecat decât în slujba Constituţiei şi a emis o decizie ce nu permite continuarea sub nici o formă a demersurilor iniţiate de coaliţia PNL-PSD-PC-PRM, decât sub culpa încălcării Constituţiei (decizia Curţii Constituţionale este consultativă pentru Parlament). În replică, liderii celor patru partide parlamentare nu au ezitat o clipă să se grăbească să declare că vor nesocoti verdictul LEGII şi vor persista în demersul de încălcare a Constituţiei marcând astfel un punct de cotitură în viaţa politică românească.

Este o culpă de o gravitate maximă.

Este o probă de iresponsabilitate politică.

Este un atentat făţiş la valorile fundamentale ale democraţiei şi la stabilitatea publică.

Bătrânii ne învaţă că "Cine seamănă vânt culege furtună". Dar noi ştim bine că pagubele, după o asemenea catastrofă, le suportă o ţară întreagă.