VOCI Fondul Proprietatea, pe înţelesul legiuitorului

Pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordării acestor despăgubiri, legea declară că se înfiinţează Fondul "Proprietatea", ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare, organizat sub formă de societate de investiţii financiare. Fondul este o societate comercială pe acţiuni, aşa cum rezultă din art. 6, la care titularii dreptului la despăgubire devin acţionari, prin conversia "titlurilor de despăgubire" în acţiuni emise de Fond. Titlurile de despăgubire nu pot fi valorificate altfel decît prin conversie în acţiuni (vînzarea sau cumpărarea lor înainte de conversia lor în acţiuni emise de fond, precum şi orice alte tranzacţii cu acestea, sînt interzise), de unde concluzia că titularii sînt obligaţi să devină acţionari la Fond.

Mecanismul acordării acestor despăgubiri este eronat, în primul rînd pentru că foştilor proprietari li se oferă un risc, în locul unei compensări reale a prejudiciului suferit prin imposibilitatea restituirii în natură, fapt pentru care va fi respins cu siguranţă de foştii proprietari. Mecanismul este eronat şi pentru că Fondul "Proprietatea", fiind constituit ca organism colectiv de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), încalcă regulile stabilite în Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, precum şi principiile dreptului comunitar în materie: acestea impun ca un OPCVM să-şi plaseze investiţiile în instrumente financiare cotate, în timp ce majoritatea acţiunilor ce vor fi în portofoliul Fondului sînt acţiuni necotate, ca să nu mai vorbim de faptul că din fond fac parte şi creanţe ale statului contra unor state ca Irak şi Congo (să vedem cine se duce în Congo să recupereze creanţele). În fine, Fondul "Proprietatea" va fi un nou SIF, de data aceasta cu o valoare estimată de 5 miliarde euro, care va covîrşi piaţa. Or, sînt cunoscute avatarurile celor cinci SIF-uri, dintre care acumulările ilegale de acţiuni şi managementul etern al acestora sînt exemple edificatoare pentru ceea ce trebuie evitat pe piaţa de capital. Sau, mă rog, sînt edificatoare numai pentru iniţiaţi, pentru că autorul proiectului legii se pare că le-a ignorat.

Marea problema a Titlului VII din Legea nr.247/2005 o reprezintă însă altceva: reglementarea este neconstituţională, şi aceasta în mod grav. Titlul VII încalcă două principii majore ale Constituţiei, respectiv principiul garantării proprietăţii şi principiul libertăţii de asociere. Oferindu-le foştilor proprietari, în loc de despăgubiri propriu-zise, acţiuni la un fond de investiţii, adică riscul de a cîştiga sau a pierde, statul aruncă în neant drepturile acestor oameni. Obligîndu-i pe foştii proprietari să devină acţionari la o societate de acţiuni, statul încalcă dreptul acestora la liberă asociere (e ca şi cînd ai trece strada pe cineva fără să ca acesta să o vrea). Dacă marii jurişti din PSD, PRM, Curtea de Casaţie şi cei de la Curtea Constituţională nu au observat aceste evidente contradicţii cu Constituţia, nu înseamnă ca legea este la adăpost, întrucît oricine, inclusiv fostii proprietari, pot ridica această problemă de contradictorialitate cu Constituţia în viitoare litigii, prin mecanismul excepţiei de neconstituţionalitate.

II. Unul dintre principiile fundamentale ale Constituţiei este cel al garantării proprietăţii private. Printre altele, acest principiu interzice orice expropriere fără o justă şi prelalabilă despăgubire. Mai mult, cel ce urmează a fi expropriat trebuie să fie de acord cu exproprierea.

Foştii proprietari de imobile naţionalizate au fost expropriaţi samavolnic de statul comunist. În cazul lor, garantarea proprietăţii se traduce prin două alternative: restituirea în natură şi, în mod excepţional, despăgubirile. În cazul despăgubirilor, este evient că nu mai poate fi vorba de o prealabilă despăgubire, ci numai de una justă.

Ce li se oferă acum foştilor proprietari, carora nu li se pot restitui imobilele în natură, naţionalizarea devenind, retroactiv, legală (dar nu şi constituţională)? Acţiuni la un fond de investiţii, adică un risc. Este aceasta o justă des-păgubire? Evident că nu.

Calitatea de acţionar într-o societate comercială, calitate dobîndită fie ca fondator al societăţii, fie ca cesionar ulterior de acţiuni, presupune asocierea la risc cu ceilalţi acţionari, chiar dacă, acţionarii fiind foarte mulţi, nici măcar nu se cunosc între ei. Este aşa, întrucît societatea pe acţiuni este un contract, în care asociaţii (denumiţi acţionari în cazul societăţii pe acţiuni) pun în comun nişte bunuri sau bani, în vederea desfăşurării în colectiv a unei activităţi, împărţind eventualul cîştig sau suportînd împreună eventuala pierdere. O societate nu există fără acest risc de pierdere. Este cazul să reamintesc riscul cel mai mare pe care şi-l asumă acţionarii unei societăţi: din cauze imputabile sau neimputabile administratorilor societăţii, aceasta poate intra în faliment, acţionarii pierzînd, în favoarea creditorilor societăţii, orice drept de a-şi recupera investiţia. Riscul unei investiţii în acţiuni cotate, aşa cum sînt viitoarele acţiuni ale Fondului Proprietatea, este şi mai pregnant, avînd în vedere flotabilitatea şi volatilitatea acestor instrumente financiare, astfel că nu e cazul să insist.

Dincolo de aceste chestiuni de principiu, total ignorate de autorul proiectului de lege, sînt cîteva elemente intrinseci ale Titlului VII care fac şi mai mare riscul pe care legiuitorul îl "acordă" foştilor proprietari ca despăgubiri. Chiar şi aceste acţiuni în care se convertesc obligatoriu titlurile de despăgubire sînt eventuale. Fondul există încă de la intrarea în vigoare a legii, dar el lipseşte cu desăvîrşire (nu mi-am putut reprima această pornire de a folosi o licenţă de limbaj): nu se ştie cînd se va constitui, n-are conducere, nu are portofoliu, nu e cotat la bursă, întrucît toate acestea se fac într-un viitor incert. Spre exemplu, deşi constituirea Fondului este obligatorie în termen de 180 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se omite faptul că un OPCVM constituit sub forma societăţii de investiţii necesită o ofertă publică; în mod tranzitoriu, conducerea Fondului va fi asigurată de Ministerul Finanţelor, de la constituire, pînă cînd, în urma unui proces de selecţie reglementat prin hotărîre de guvern, va fi desemnat managerul Fondului; portofoliul de acţiuni plus creanţe se constituie după o alchimie cvasi-inintelegibilă; cotarea la Bursa din Bucureşti se iniţiază în termen de 30 de zile de la constituirea Fondului, proces care nu numai că poate dura luni de zile, dar se poate solda şi cu un eşec.

Foştii proprietari, care au pierdut deja de două ori imobilul în cauză (prima dată, la naţionalizare, sub guvernarea sovietică, a doua oară, şi de data asta definitiv, la intrarea în vigoare a Legii nr.247/2005, sub guvernarea democratică de dreapta) pot pierde, total sau parţial, şi despăgubirile ce li s-ar fi cuvenit pentru naţionalizare.

În fine, Titlul VII din Legea nr.247/2005 este neconstituţional şi pentru că încalcă principiul libertăţii de asociere. Foştii proprietari, cărora în loc de restituire în natură, li se oferă titluri de despăgubire incesibile (deci fără valoare de întrebuinţare), sînt obligaţi să devină acţionari la Fondul Proprietatea, adică să se asocieze cu statul şi cu alţi foşti proprietari la riscul uneri afaceri. Dar Constituţia interzice asocierea forţată, statuînd că oricine este liber să se asocieze sau să nu se asocieze cu altcineva. Statul român este, în prezent, făcut acţionar, prin conversia unor creanţe bugetare în acţiuni, în societăţi cu "renume" din România. Şi refuză, pe drept cuvînt, această calitate la care nu şi-a dat acordul. Oare de ce ar accepta simplii cetăţeni să se asocieze cu statul român?

În luna februarie 2005, în paginile ziarului "Bursa", am propus, pentru problema despăgubirilor ce se cuvin foştilor proprietari de imobile în natură, care nu beneficiază de restituirea în natură, soluţia emiterii de obligaţiuni de stat, scadente în 7-10 ani şi cotate la bursă. Soluţia ar fi permis statului să rezolve echitabil şi relativ ieftin problema imobilelor naţionalizate, problemă veche de 15 ani. Am considerat că mulţi dintre foştii proprietari ar fi avut motive serioase să accepte acest gen de despăgubiri, renunţînd chiar şi la restituirea în natură, întrucît statul este prezumat solvabil, iar obligaţiunile respective ar fi putut fi tranzacţionate la bursă. Aceasta din urmă ar fi primit un adevărat balon de oxigen, pentru că ar fi avut un produs nou şi valoros care ar fi vitalizat tranzacţiile anemice de pe piaţa noastră de capital. Despre beneficiile creşterii atractivităţii bursei de valori româneşti nu e cazul să insist, reţin doar că volumul crescut al tranzacţiilor bursiere şi al investiţiilor ar fi permis o rapidă creştere a încasărilor de impozite şi taxe. Am discutat în legătură cu aceas-tă soluţie cu doi decidenţi ai guvernului. Amîndoi s-au arătat cu condescendenţa de rigoare, reticenţi, considerînd că suma de 5 miliarde euro cuvenită foştilor proprietari ca despăgubiri, transformată în obligaţiuni de stat, ar fi fost insuportabilă pentru bugetul statului. Oare aşa să fie? Cîte miliarde de euro s-au îngropat în subvenţii şi ajutoare de stat, cîte altele se pierd ca "datorii istorice", garanţii de stat plătite de România şi nerambursate de firmele datornice? Ce înseamnă 5 miliarde euro pentru un stat al cărui PIB este de 60 miliarde euro? Dacă această sumă s-ar eşalona pe 7-10 ani, efortul bugetar ar fi nesemnificativ. În plus, un guvern de dreapta, care îşi propune o soluţie de dreapta la problema proprietăţii, nu are nevoie decît de voinţa politică pentru a pune în practică o astfel de soluţie. În plus, s-a gîndit cineva că soluţia actuală va fi refuzată de destinatarii legii, foştii proprietari, ducînd statul la costuri mult mai mari?