VOCI Kamikaze la patru mâini

Până acum, nimeni nu a reuşit să identifice raţiunea reală sub greutatea căreia cele patru partide adunate în coaliţia catalogată prompt de mass-media ca "Patrulaterul Negru": PNL - PSD - PC - PRM, s-au aventurat în acţiunea de suspendare a preşedintelui Băsescu. Sigur că PNL nu putea să rateze pentru nimic în lume susţinerea unui demers care trebuia să-l pună în dificultate pe cel tratat de conducerea actuală a liberalilor ca "Inamicul public nr. 1"; sigur că PSD, partid care de doi ani de zile nu reuşeşte sub nicio formă să diminueze pierderea cronicizată a electoratului, avea nevoie ca de aer să apară din nou ca vedeta unui mare spectacol, pentru a mima ceva din forţa unor vremi de mult apuse; sigur că ridicolul şi umilinţele în care un Dan Voiculescu se bălăceşte de atâta amar de vreme nu puteau să sublimeze într-un conjurat mai puţin setos de răzbunare decât cel stigmatizat pentru totdeauna ca "soluţia imorală" din politica românească; sigur că Vadim Tudor, devansat de-acum ireversibil de Becali, a fost şi va fi gata oricând să-şi pună necondiţionat semnătura pe orice târg care îl poate plasa într-o companie cât de cât mai "onorabilă". Dar, dincolo de frustrări şi resentimente, de fiorii de indicibilă fericire la auzul rumorii pe care au provocat-o, şi care a cuprins dintr-o dată o ţară întreagă, răspunsul la întrebarea esenţială: "Putem cu adevărat să-l suspendăm pe preşedinte?" nu e de imaginat că ar fi putut fi ocolit. Şi totuşi, realitatea ultimelor zile dovedeşte din plin fie că d-nii Tăriceanu, Geoană, Voiculescu, Tudor nu s-au dus cu gândul până la interogaţia obligatorie, fie, mai grav, că mai important decât răspunsul care decurgea de la sine (care i-ar fi avertizat asupra efectului inevitabil de bumerang al aventurii în care sunt gata să se hazardeze) s-a luat în calcul numai câştigul de imagine care se presupunea că va decurge, până la un punct, din inedita tevatură. Cum e posibilă o asemenea abordare quasi-sinucigaşă?

Fireşte, primul lucru care ne vine în minte nu poate fi altul decât seria lungă a tarelor de fond care definesc, în general, modul autohton de a face politică. Dar, dincolo de ele, cred că mai avem acces la o explicaţie pe care e timpul s-o invocăm public: "consilierii politici". Se vorbeşte insistent în ultima vreme de mercenariatul practicat pe o scară tot mai largă de o bună parte a mass-media, dar se evită a se rosti prea multe cuvinte despre echipa acelor oameni, "tehnocraţii politici", care funcţionează pe post de eminenţe cenuşii pe lângă liderii politici ai zilei. Faptul în sine nu numai că este absolut normal, dar este întru totul benefic. Ce dă o notă cu totul aparte peisajului dâmboviţean este deplina dezinvoltură cu care aceşti consigliere - dintre care unii au predat, înainte de "89, în fostele şcoli ale Ministerului de Interne şi ale Securităţii sau la "Ştefan Gheorghiu" - au trecut din "90 încoace de la un partid la altul, de la un lider la altul, fără a avea nici urmă de inhibiţie faţă de doctrinele, ideologiile, politicile pe care le slujesc. Cât de oneste şi cât de dezinteresate au fost şi sunt sfaturile cu care unii dintre aceşti oameni îşi servesc patronii de sezon, dar, mai ales, în ce măsură sunt în beneficiul real al acestora sugestiile pe care le primesc, e un subiect asupra căruia nu o dată ni s-a dat ocazia să reflectăm. Fundătura spre care a fost aprioric poziţionat demersul Patrulaterului Negru poate fi abordată şi ca un posibil studiu de caz pentru felul în care obsesiile cele mai mărunte şi irelevante sunt sulemenite şi prezentate opiniei publice drept "interese naţionale", chiar împotriva interesului celor care le propovăduiesc.

Revenind la tentativa de sus­pendare a preşedintelui Băses­cu, faptul că PNL- PSD- PC- PRM s-au putut lansa într-o asemenea întreprindere, făcând abstracţie de ponderea decisivă a ultimului act: REFERENDUMUL, ilustrează într-un mod peremptoriu atât abisul care îi desparte pe liderii acestor partide de realitatea în care trăiesc, dar şi aiuritoarea iresponsabilitate a acestora faţă de soarta formaţiunilor politice în fruntea cărora sunt. Pentru că indiferent de felul în care vor modifica regulile după care se va desfăşura Referendumul; de obstrucţiile pe care le vor ridica în calea venirii preşedintelui în Parlament şi a rostirii adevărului în faţa întregii naţiuni privind semnificaţia reală a crizei care se consumă; de toate piedicile pe care le vor mai putea inventa, în final Poporul va fi cel care nu va putea fi împiedicat să îşi exprime opţiunea: merge alături de preşedintele-jucător, cel de numele căruia se leagă, printre altele, războiul declarat împotriva corupţiei, desecretizarea arhivelor Securităţii, condamnarea răspicată a comunismului şi a ravagiilor făcute de el în România - sau se va preda pe termen nelimitat pe mâna celor al căror program nu urmăreşte decât res­tauraţia, sub forma perpetuării statului oligarhic postcomunist. Din toate sondajele realizate până acum, indiferent cine le-a comandat, câştigătorul detaşat a avut un singur nume: Traian Băsescu. E de luat în calcul ipoteza că ofensiva Patrulaterului Negru ar putea produce o bulversantă răsturnare a raportului de forţe? Greu de imaginat. Mai curând ne va fi dat să asistăm la felul în care o lecţie de "pedagogie politică" se poate transforma într-un ritual de kamikaze public, executat la patru mâini.

NOTA REDACŢIEI: Precizăm că autorul articolului, domnul Radu F. Alexandru , este membru al "platformei" liberale.