Zona euro este doar un miraj pentru România

Speranţa unei aderări cât mai rapide a ţării noastre la zona euro a primit, chiar de Ziua Naţională, o lovitură puternică.

Un studiu publicat pe site-ul BCE, cu titlul "Convergenţa reală în zona euro: o perspectivă pe termen lung", arată că moneda unică nu a fost deloc un catalizator pentru reducerea inegalităţii, ci a fost, de fapt, un factor al creşterii divergenţei între economiile statelor membre (n.a. Occasional Paper Series no. 203, Real convergence in the euro area: a long-term perspective, autori Juan Luis Diaz del Hoyo, Ettore Dorrucci, Frigyes Ferdinand Heinz şi Sona Muzikarova).

Spre deosebire de alte analize cu subiect similar, autorii studiază procesul convergenţei pe termen lung, pe baza unor serii de date macroeconomice colectate încă de la începutul anilor "60.

Concluziile lor sunt îngrijorătoare nu doar pentru ţările care trebuie să intre în zona euro, conform cerinţelor tratatelor europene, ci şi pentru stabilitatea Uniunii Monetare.

"O serie de ţări din zona euro au început să se confrunte cu o capcană a non-convergenţei cu mult înainte de înfiinţarea zonei euro", se arată în analiza de la BCE, iar "pentru ţările din zona euro cu probleme de convergenţă, de o importanţă critică este îmbunătăţirea structurilor economice, prin îmbunătăţirea instituţiilor relevante şi a guvernanţei".

Convergenţa reală este definită drept "procesul care conduce la creşterea pe termen lung a Produsului Intern Brut per capita din ţările cu venituri scăzute către nivelul ţărilor cu venituri ridicate" şi depinde de o serie de factori cum sunt capitalul, forţa de muncă, productivitatea totală a factorilor de producţie, dar şi de calitatea instituţiilor sau de standardele de guvernanţă.

Aceste aspecte au fost prezentate pe larg şi în cadrul seminarului EU-COFILE, organizat recent la Sinaia de BNR, Asociaţia Română a Băncilor (ARB) şi Alpha Bank.

Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR, a subliniat importanţa capitalului, dar, din păcate, a oferit date care arată că "în pofida avansului stocului de capital al firmelor (în valoare absolută), gradul de capitalizare a companiilor din România s-a degradat în ultimii 20 de ani", în condiţiile în care "capitalul este motorul convergenţei reale şi dezvoltării economice a ţării".

Mai mult, un număr foarte mare de companii înregistrează capitaluri proprii negative, iar "finanţarea activităţii se face în special prin împrumuturi de la acţionari".

De ce s-a ajuns aici? Deoarece costul total al capitalului, calculat ca medie între costul capitalului adus de acţionari şi costul creditului, a fost şi este profund distorsionat de politica monetară.

Şi asta nu este tot. Politica fiscală şi instabilitatea legislativă sunt "agresiuni" directe, cu efecte deosebit de negative mai ales la nivelul IMM-urilor, care altundeva în Europa reprezintă principalul "motor" al economiei.

Capitalurile negative şi împrumuturile acordate de proprietari firmelor nu sunt decât un răspuns raţional în faţa agresiunii şi a incertitudinilor pe care aceasta o generează.

O ştire apărută recent în presa financiară subliniază o problemă fundamentală a economiei noastre, atât din punct de vedere al capitalului cât şi a forţei de muncă. Asociaţia Societăţilor de Service Auto Independente (ASSAI) a trimis o cerere Ambasadei Chinei, prin care solicită sprijin pentru recrutarea muncitorilor chinezi, după cum scrie Profit.ro, pe fondul crizei acute de personal.

Angajaţii cu experienţă solicită salarii nete de 1.000 - 1.400 de euro, iar preşedintele ASSAI spune că "este dificil să asiguri unui angajat un astfel de salariu lună de lună, în condiţiile de instabilitate şi lipsă de predictibilitate legislativă şi fiscală, aşa cum se prezintă mediul de afaceri românesc", deoarece "în relaţia dintre angajat şi angajator, mecanismele de cerere şi ofertă eşuează, pentru că apar dezechilibre între pretenţiile angajaţilor şi posibilităţile angajatorului". Problema nu este, deci, nivelul salariului, ci asigurarea lui pe termen lung.

În aceste condiţii, cum se mai poate vorbi de convergenţă reală pe baza creşterii productivităţii totale a factorilor de producţie? Productivitatea totală a factorilor de producţie (TFP) reprezintă, conform definiţiei, partea din producţia totală care nu poate fi explicată doar prin cantitatea intrărilor în procesul de producţie, iar nivelul său este determinat de eficienţa şi intensitatea utilizării factorilor de producţie.

Diferenţele majore în ceea ce priveşte cadrul instituţional au influenţat puternic evoluţia principalilor factori determinanţi ai convergenţei reale, iar economiştii de la BCE au observat că există o "prăpastie" foarte adâncă între aşteptările iniţiale şi realitate.

Pornind de la nivelul iniţial al veniturilor din 1999, studiul de la BCE arată că diferenţa dintre creşterea reală şi cea aşteptată era foarte mare în 2015, mai ales pentru ţările de la periferia sudică a zonei euro (vezi graficul 1).

În cazul Greciei, creşterea reală este cu circa 23 de puncte procentuale sub cea aşteptată, iar pentru ansamblul ţărilor din periferia sudică diferenţa negativă este de circa 12 puncte procentuale. Surpriza o reprezintă performanţa deosebită a Ţărilor Baltice şi Slovaciei, ţări care au aderat la zona euro după 2002.

Conform clasificării din analiza economiştilor de la BCE, ţările din nucleul zonei euro sunt Belgia, Germania, Franţa, Olanda, Austria şi Finlanda, iar grupul ţărilor de la periferia sudică include Spania, Grecia, Italia şi Portugalia.

Divergenţa dintre realitate şi aşteptări surprinde şi mai mult când observăm că, înainte de înfiinţarea zonei euro, economii diverse precum cele ale Germaniei, Olandei, Greciei, Spaniei, Franţei sau Italiei au înregistrat o tendinţă comună de creştere, după cum arată evoluţia Produsului Intern Brut real (vezi graficul 2).

Ceva s-a "rupt" după intrarea în zona euro. "Performanţa" Italiei este explicată de economiştii de la BCE prin calitatea instituţiilor şi problemele structurale din economie. În opinia lor, efectele crizei financiare globale explică doar parţial evoluţia celei de-a patra economii a zonei euro.

Deşi Franţa este inclusă în nucleul zonei euro, economia sa a avut o evoluţie mai apropiată periferiei sudice. Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, a scris recent că nu există semnale referitoare la stoparea procesului de deteriorare a situaţiei economice pentru Franţa şi Italia, proces care a început în Franţa cu 20 de ani în urmă.

Măsurile propuse de Artus, cum ar fi reducerea relativă a salariilor şi scăderea masivă a taxelor impuse companiilor, sunt imposibil de aplicat din punct de vedere politic, iar concluzia economistului francez este că procesul de dezindustrializare va continua în cele două ţări.

În analiza BCE apar şi o serie de explicaţii referitoare la evoluţia ţărilor din periferia sudică a zonei euro, care sunt deosebit de semnificative şi pentru economia noastră.

Autorii scriu că după trecerea la politica monetară comună, până în 2007, ţări precum Grecia sau Spania au înregistrat o "convergenţă temporară", însă creşterea din acea perioadă s-a dovedit nesustenabilă, fiind înregistrată pe fondul acumulării dezechilibrelor interne şi externe şi a alocării defectuoase a resurselor.

"Creşterea accelerată a cererii interne susţinută prin creditare a condus la supraestimarea potenţialului de creştere economică", se mai arată în studiul de la BCE. Este de prisos să amintim că acest fenomen a fost deosebit de vizibil şi la noi în perioada dinaintea crizei. Este foarte vizibil şi în prezent.

"Riscurile generate de creşterea accelerată a creditării şi a gradului de îndatorare nu au fost tratate adecvat de autorităţi", mai scriu economiştii de la BCE. Situaţia se potriveşte, din nou, ca o mănuşă şi ţării noastre. În plus, "instrumentele macroprudenţiale pentru limitarea îndatorării excesive nu au fost utilizate sau au fost prea slabe pentru a tempera creşterea creditării în aceste economii". Ar mai fi ceva de spus?

Un alt fenomen deosebit de îngrijorător observat în analiza BCE se referă la ineficienţa intrărilor de capital străin în ceea ce priveşte "stimularea convergenţei sustenabile". După ce scriu că "intrările de capital din perioada premergătoare crizei au fost direcţionate către achiziţia instrumentelor de datorie sau au fost transmise către economie prin intermediul sistemului bancar", autorii ajung la concluzia că "nu au declanşat un proces de convergenţă a productivităţii". Motivul îl reprezintă, bineînţeles, direcţionarea celei mai mari părţi a fluxurilor de capital către piaţa imobiliară.

Acest tip de "creştere dezechilibrată" reprezintă, din păcate, o caracteristică fundamentală şi pentru economia noastră de mai bine de zece ani şi ne arată că vom mai avea nevoie de foarte mulţi ani de pregătire înainte de aderarea la zona euro.

Oficialii BNR prezenţi la seminarul EU-COFILE au încercat să fie optimişti cu privire la şansele aderării şi au fost de-a dreptul "exuberanţi" în ceea ce priveşte orizontul de aderare. Scenariul optimist, respectiv aderarea în 2023, pare cel puţin fantezist după publicarea analizei de la BCE, iar menţinerea clasei politice actuale ne "garantează" că "mirajul" zonei euro se află într-un viitor foarte îndepărtat. Dacă se "forţează" intrarea acum sau în următorii cinci ani, România va fi, în cel mai bun caz, condamnată la stagnare.

În discursul anual despre starea Uniunii Europene, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a lansat ideea intrării rapide şi în uniunea monetară a tuturor ţărilor membre.

Profesorul german Hans-Werner Sinn, fost preşedinte al institutului Ifo şi autorul cărţii "Capcana euro", îl compară pe Juncker cu şeful unui grup de drumeţi care se îndreaptă către un castel din zare, însă calea pe care au urmat-o duce altundeva, iar singurul sfat al liderului este că trebuie să se grăbească.

În articolul "Harta lui Jean-Claude Juncker pentru dezastrul european", publicat pe site-ul Project Syndicate, Sinn afirmă că "moneda unică a determinat apariţia unei bule a creditării în Sudul Europei, iar când bula a explodat, competitivitatea regiunii a fost distrusă".

Aceeaşi cale va fi urmată şi de potenţialii noi membri. "Planul lui Juncker, de accelerare a extinderii zonei euro, ameninţă să recreeze haosul din ultima decadă, pornit de la bula din Sudul Europei şi al cărui punct culminant a fost criza datoriilor suverane din Grecia", este concluzia profesorului german.

Fără o bază puternică de capital autohton şi un cadru legislativ favorabil alocării flexibile a acestuia între sectoarele industriale, astfel încât să fi posibilă o reacţie cât mai rapidă în faţa cerinţelor pieţei, creşterea veniturilor populaţiei nu va fi decât un ideal iluzoriu şi vom fi condamnaţi la un statut permanent de colonie economică.

Reformele structurale, dacă sunt privite ca un obiectiv final şi nu un proces permanent în care rolul principal îl are piaţa, nu vor fi de ajuns pentru ţara noastră, la fel cum nu sunt de ajuns nici pentru zona euro.

Este nevoie şi de un cadru fiscal şi de reglementare permisiv şi stabil, care să permită dezvoltarea unui sector privat competitiv şi flexibil.

Dacă aici şi acum nu se deschide calea reformelor structurale, care să ofere capitalului autohton condiţii de acumulare şi dezvoltare, măcar prin trecerea la un tratament egal faţă de cel străin, atunci nu vom avea niciun fel de şanse după intrarea în zona euro, un proiect politic promovat şi realizat pe baza ignorării legilor economice şi a experienţei istorice.