Aderarea la zona euro: discuţia este serioasă acum!

Domnul Teodor Stolojan revine asupra temei aderării la zona euro, în ediţia ziarului "BURSA", din 24 mai. Este de salutat acest demers dată fiind nevoia unei discuţii serioase privind condiţiile de Aderare (prevăzută de altfel în Tratatul de Aderare la UE). Cu ceva timp în urmă am avut un dialog cu domnia sa găzduit de acelaşi cotidian. Am subliniat, între altele, că, în opinia mea, sunt două precondiţii pentru aderarea la zona euro (ZE): a) realizarea unei mase critice de convergenţă; şi b) modificarea unor mecanisme şi instrumente în funcţionarea ZE - care nu este o uniune monetară propriu zisă. Revin asupra acestor chestiuni pornind de la textul din 24 mai, a.c.

În text se îmbrăţişează teza că numai criterii de convergenţă nominală sunt insuficiente pentru aderare; este una dintre marile lecţii ale crizei zonei euro. Se pune totodată în discuţie definirea masei critice de convergenţă şi se sugerează că 70-75% din media ZE la PIB/loc (la paritatea puterii de cumpărare) ar fi o alegere arbitrară. Putem examina cifra în sine. Dar într-o arie cu monedă comună în care diferenţe de dezvoltare sunt foarte mari, apariţia de dezechilibre supărătoare este cvasiinevitabilă; capitalul curge din zone unde este abundent şi ce economisesc mai mult către regiuni unde este mai puţin disponibil; se manifestă excese şi resurse sunt alocate mai puţin bine. A invoca Germania şi Italia drept ţări ce arată că nu contează decalaje de dezvoltare mari între regiuni poate fi relevant când judecăm gap-uri intra-ţări; problema de fond priveşte decalaje între ţări! În Germania, Italia, etc bugetele publice preiau în cea mare parte povara şocurilor ce privesc regiuni şi dezideratul convergenţei regionale interne. Landurile est germane au fost alimentate cu multe sute de miliarde de mărci germane (euro mai târziu) pentru a rezista cât de cât şocului produs de paritatea 1 la 1 marca vest-marca est. Decalaje mari favorizează diferenţiale de inflaţie pe filiera tradables - nontradables (efectul Balassa Samuelson), ce stimulează dezechilibre externe. Dacă aceste imbalanţe devin mari, trebuie să se controleze venituri, salarii - fie prin devalorizări interne, ce pot fi tare costisitoare social şi chiar politic. Dacă am face referire la inflaţia foarte scăzută din ultimii ani cam peste tot în Europa nu am oferi, cred, un argument persuasiv. Fractura mare între Nord şi Sud în ZE arată că lucrurile nu sunt în regulă şi nu întâmplător comisarul Pierre Moscovici vorbeşte despre o probabilă tensionare extremă a relaţiilor între Nord şi Sud dacă reforme nu vor avea loc în funcţionarea ZE.

Se spune în textul amintit că dacă salariile ţin pasul cu mersul productivităţii este suficient, nu ar mai conta decalaje mari de dezvoltare. Dincolo de inferenţa apropos de decalaje intra-state, ale căror efecte sunt amortizate principalmente de bugete publice naţionale - intervin dinamici de ansamblu, ce nu sunt uniforme într-o arie economică tot mai eterogenă; nici bule speculative nu pot fi evitate deplin, oricât am utiliza măsuri macroprudenţiale.

Ni se dă exemplu Italia cu datoria publică foarte mare, dar există Spania şi Irlanda, ale căror datorii publice au fost relativ mici, dar au explodat după preluarea datoriilor private ale unor bănci comerciale. Precum în criza asiatică din anii 90', şi în zona euro s-a văzut că a aplica restricţii ale bugetului public în mod unilateral nu rezolvă necazuri generate de îndatorare privată în exces şi nici legătura cvasi-ombilicală între datorii suverane şi bilanţuri bancare. Aici mă despart de domnul Stolojan, pentru care totul pare a se regla în mod automat (ca mecanism de echilibrare) prin relaţia productivitate-salarii. Această relaţie nu are o determinare mecanică şi nici nu poate fi controlată în mod convenabil prin, de pildă, "Consilii pentru Competitivitate" (cum propun unii), angajamente naţionale irevocabile. Deja guvernanţa UE, a zonei euro, pare a fi tot mai birocratică, administrativizată. Există şi mari diferenţe inter-sectoriale înăuntrul economiilor, nu mai vorbesc între ţări.

Se ridică o chestiune esenţială în text pornindu-se de la corecţia macroeconomică de după 2009 în România - reducerea deficitului bugetar, a celui de cont curent (ajuns de la două cifre în anii 2007-2008 la circa 2,5% din PIB în 2016), intrări masive de remiteri de la cetăţenii români, fonduri structurale şi de coeziune, etc. Toate acestea ar da un sentiment că balanţa de plăţi (BoP) este în echilibru fundamental. În opinia mea este hazardat să considerăm că starea de acum a BoP româneşti indică un grad de competitivitate adecvat pentru aderarea la ZE. Cred, de asemenea, că până nu vom consolida finanţele publice în mod structural, durabil, nu are sens să contemplăm Aderarea în câţiva ani; am în vedere revenirea la un deficit structural corespunzător (circa 3% acum este prea mare); absorbţia unei legi a salarizării unitare care să nu răscolească bugetul public (acest ţel poate lua mai mulţi ani), creşterea veniturilor fiscale, etc.

Anunţul făcut de ministrul de finanţe al Germaniei şi cel al Franţei privind formarea în perspectivă a unui buget al zonei euro (o "capacitate fiscală") ca şi completarea Uniunii Bancare este o validare a constatării că ZE are un design suferind. Hibele ZE au reprezentat în dezbaterea publică de la noi un subiect tabu. Într-un fel este de înţeles dacă ne gândim cât de contradictorii şi "politice"' sunt poziţiile exprimate de lideri din statele membre ale ZE. Dar o discuţie serioasă nu are cum să escamoteze problemele zonei euro. Dacă reforme anunţate de Berlin şi Paris, alte schimbări necesare, vor avea loc, cu atât mai bine pentru statele care au ca obiectiv Aderarea. Este nevoie de reforme majore în ZE, care implică aranjamente fiscale potrivite pentru o uniune monetară. Chiar dacă s-ar introduce ESBs (safe bonds), ce ar fi active sintetice derivate din combinarea şi splitarea de obligaţiuni suverane, tot nu ar putea fi eliminate tendinţe centrifuge şi fuga către active sigure, mai ales în condiţii extreme -când pieţele discriminează între statele membre, fie ele în ZE.

Fiecare dintre statele care ţintesc aderarea la ZE trebuie să se ocupe de reforme structurale, de realizarea unei mase critice de convergenţă reală şi structurală. Cum s-a estimat într-un studiu pentru Institutul European Român, cu un diferenţial de creştere de circa 3% am putea realiza un prag de circa 75% din media ZE la paritatea puterii de cumpărare în circa 6-7 ani (Aderarea la zona euro. Da, dar nu oricum", D.Dăianu, E.Kallai, G.Mihailovici, A.Socol, IER, 2016). În Ungaria se vorbeşte de un prag de 90%. Cehia este aproape de medie, dar nu a anunţat un moment anume; în Polonia, se stă în expectativă. Pentru noi, nu mai puţin importante decât PIB-ul/ locuitor sunt reforme structurale - făceam referire mai sus la consolidarea bugetului public, dar sunt şi altele. Între lecţiile zonei euro este şi aceea că cei care au intrat nepregătiţi au suferit şi suferă mult în programele de corecţie.

Obsesia capcanei venitului mediu ("middle income trap") amintită de domnul Stolojan nu ţine de a fi sau nu în ZE, aşa este; sunt multe economii emergente în lume care sunt prinse în această menghină. Dar să nu confundăm dileme ce decurg din această provocare cu cele ce înconjoară capacitatea de a absorbi şocuri; depinde această capacitate de nivelul de dezvoltare, de compatibilităţi structurale, de mecanismele din ZE? Eu cred că da.

Şi eu consider că nu este necesar să atingem media ZE la PIB/loc pentru a adera. Dar a sugera că nu contează decalajele de dezvoltare şi că totul se reduce la disciplină bugetară şi decizie politică este o teză eroică, greu de admis la o judecată pe toate feţele. Sunt de acord şi că nu are sens să gândim în termenii unei convergenţe regionale interne depline. Dar trebuie să avem în vedere subdezvoltarea cronică a unor regiuni, ce accentuează depopularea ţării. Şi de aceea, în dezbaterile privind viitorul bugetului UE se cuvine să apărăm fondurile structurale şi de coeziune în condiţiile în care nu puţini le vor diminuate în mod drastic; mai ales că Piaţa Unică din UE nu asigură condiţii egale concurenţiale (când actorii sunt inegali ca putere economică).

Şi eu cred că nu trebuie exagerat cu diferenţe de ordin cultural şi instituţional, fiindcă incentivele, mecanismele de piaţă, joacă rol cheie în economie. Dar nici nu putem desconsidera ceea ce nemţii numesc "Stabilitatskultur", carenţe de ordin instituţional. În plus, avem încă venituri fiscale foarte mici, consolidarea fiscală (bugetară) este încă de realizat, alocăm puţin pentru educaţie etc.

Nu suntem pregătiţi pentru aderare în condiţiile de acum şi nici cum s-ar prefigura în 2-3 ani. Şi nici ZE nu are (încă) mecanisme adecvate de funcţionare. Să vedem ce reforme va propune Comisia în raportul dedicat funcţionării zonei euro - în contextul dezbaterii despre viitorul Uniunii Europene. Contează mult la ce consens vor ajunge Franţa şi Germania în acest sens.

România are nevoie de un program de aderare, care să se bizuie pe un program de dezvoltare (convergenţa), finanţe publice sănătoase. O ţintă calendaristică poate ajuta; în acest spirit s-a avansat un prag de convergenţă reală în studiul menţionat. Imperative de ordin politic şi geopolitic pot grăbi aderarea. Dar a subestima aspectele economice legate de aderare nu este raţional.