Alături cu realitatea duios patinînd

Încep să cred că, în curînd, nici "biblioteca infinită", inventată de geniul lui Borges (Biblioteca Babel), nu va mai fi în stare să cuprindă toate inepţiile debitate şi puse în practică pe post de "politici educaţionale" de cei ce, din motive absolut paralele cu realitatea şi logica lucrului bine făcut, ajung să decidă la noi căile pe care rătăceşte fără noimă, orizont şi fără speranţă epava a ceea ce a fost cîndva învăţămîntul public din România. Ca un ghiocel alb şi inocent vestitor al noului început de lume, doamna ministru rătăcită pe holurile malaxorului ministerial de distrugere sistematică a învăţămîntului din România, a descoperit că unul din doi studenţi abandonează studiile universitare. Vai, vai, vai...ce mai tramvai! Motiv să se laude pe sine pentru grija pe care o poartă "truditorilor cu cartea" care, desigur, "trebuie mai bine îndrumaţi" dar mai ales pentru fabuloasa invenţie inclusă în aşa zisele noi legi ale învăţămîntului, "Programul naţional de reducere a abandonului şcolar", respectiv "Programul naţional de reducere a abandonului universitar". Waw!! Dacă doamna cu pricina ar fi avut un dram de expertiză în domeniul social, atunci ar fi ştiut că abandonul şcolar nu este cîtuşi de puţin un fenomen produs de şcoală şi de instituţiile sale, ci rezultatul complex constituit al unui şir de aberaţii societale care corelează consecinţele dezvoltărilor anomice din mai toate domeniile esenţiale, de la economie la familie şi de la administraţia publică la dezvoltarea informaţională.

În consecinţă, reducerea şi eliminarea abandonului şcolar nu are cum să fie asigurată de măsuri care stau la îndemîna unui singur minister, cel pe holurile căruia bîntuie dumneaei în nici un caz, ci de un complex şi multivalent proiect de ţară asumat şi susţinut nu doar de politicienii vremelnici ai României, cît mai ales de cei ce deţin controlul asupra punctelor nodale ale reţelei societale. Cealaltă condiţie ar fi fost ca drumul către ţelul nobil şi decisiv pentru supravieţuirea socială a Românei, eliminarea abandonului şcolar, să înceapă cu evaluarea realistă a dimensiunilor fenomenului şi, mai ales, a cîtorva dintre mecanismele sociale care îl alimentează şi i-au propulsat dezvoltarea hipertrofică, fără precedent în analele educaţiei publice din România. De unde trebuia plecat este relativ simplu. O spun statisticile oficiale. La o populaţie de circa 3,5 milioane de "locuitori" ai instituţiilor şcolare, a patra parte rămîne în afara sistemului. Adică ceva în jur de un milion!!!! De "locuitori", de copii, de tineri şi oameni maturi care mîine, poimîine, nu vor avea acces la alte locuri de muncă şi realizare socială decît la cele oferite de reţelele de crimă organizată, corupţie sistematică şi degradare umană, specializate în traficul de persoane, prostituţie, traficul de organe umane prelevate de la morţi, de la cei vii şi cei care temporar încă mai sunt vii, traficul de droguri, de mărfuri, contrabandă, camătă şi extorcări etc. În România, nu cea pe care doamna ministru ca şi mai toţi împroţăpiţii prin funcţii publice de răspundere din România o frecventează şi pretind că o "conduc", ci aceea pe care o ignoră din prostie sau din interes personal, respectiv de partid, avem deja mai bine de jumătate de milion de cetăţeni care nu ştiu să scrie şi să citească, analfabeţi absoluţi, iar pe urmele lor calcă apăsat JUMĂTATE din populaţia şcolară împovărată la terminarea studiilor nu de greutatea expertizei educaţionale dobîndite, ci de racila analfabetismului funcţional, calificat!!!! De ce a ajuns şcoala din România să producă semi-analfabeţi în proporţii de masă? Din două motive esenţiale, uşor de văzut, dacă ar avea cineva dorinţă să ţină ochii deschişi şi să vadă: deprofesionalizarea de masă a corpului profesoral, la toate nivele educaţionale şi, respectiv, degradarea masivă sau lipsa totală de criterii de evaluare calitativă a rezultatelor diferitelor etape, procese educaţionale, din diferitele cicluri de învăţămînt. În plus, pricipiul "umanist" al permeabilizării totale a trecerii de la un nivel la altul de instrucţie, fără a deţine minimum necesar de cunoştinţe şi deprinderi cognitiv-educaţionale, necesare parcurgerii cu succes a etapei superioare, a generat o prăbuşire fără precedent a nivelului de competenţe oferite elevilor-studenţilor şi, încă şi mai grav, prăbuşirea criteriilor de evaluare a achiziţiilor educaţionale. Consecinţa inevitabilă, sistemul a fost lăsat liber să producă în proporţii de masă semi-analfabeţi şi "sfertodocţi", în cel mai bun caz. În cel mai rău, ceea ce înseamnă cam jumătate din jumătatea stricată a mărului sunt sub-analfabeţi quasi sau total nefuncţionali şi micro sau fempto docţi! Cine nu crede, să ia loc în amfiteatrul unde domnul profesor Avramescu va susţine următorul examen cu "studenţii" săi şi să se convingă singur!

Cît despre ceea ce alimentează dezastrul educaţional din România şi abandonul şcolar, în principal, aici ar fi suficient să înţelegem rolul jucat de fenomenul creşterii permanente a sărăciei relative şi absolute, care loveşte cea mai mare parte din populaţia României, pentru a avea un cîmp de acţiune "reparatorie" pentru cel puţin jumătate de secol de acum înainte. De la înălţimea funcţiilor sale ministeriale, însă, doamna ministru nu are cum să mai zărească faptele mărunte. Cum ar fi acela că, pentru mii şi sute de mii de familii din România, povara economică a trimiterii şi întreţinerii la şcoală a copiilor a devenit nesustenabilă! Părinţii au de ales între supravieţuirea fizică, a lor şi a familiei, şi "trimiterea copiilor la şcoală". Vezi Moromeţii, pentru cei care nu cunosc tema! În plus, abandonul şcolar, mai ales în mediul rural a fost precedat adesea de abandonul familial! Migraţia de supravieţuire! Nu întîmplător, acolo unde sărăcia este cea mai drastică, în mediul rural (paradoxal, nu?!) rata abandonului şcolar urcă pînă la 70%!! Periferia oraşelor, însă, nu este nici ea departe şi mă refer aici la periferia definită social. Mai ales în oraşele mici din zone slab susţinute economic, aflate în procese de degradare, mai degrabă decît de dezvoltare.

Privită fără menajamente, în faţă, realitatea structurilor şi proceselor educaţionale din România spune desluşit: învăţămîntul public nu mai este de mult nici învăţămînt şi nici public. Faptul că se predă cîte ceva şi se acordă diplome nu mai are nici o legătură cu achiziţia de competenţe cognitive şi deprinderi profesionale ale absolvenţilor, cele absolut necesare integrării lor sociale de succes. Cît despre aspectul public, învăţămîntul este susţinut cu bani publici, adevărat, dar o parte însemnată a ajuns să fie furnizată direct din buzunarele părinţilor, suplimentar, fără nici o corelaţie cu performanţa profesională şi calitatea componentei didactice. Iar concluzia radicală nu poate fi decît una singură. România, dacă vrea să mai aibă un viitor de devoltare, bazat pe contribuţia cognitivă a generaţiilor sale viitoare, pe munca lor inteligentă şi pe capacitatea lor creatoare, atunci trebuie să iasă definitiv şi abrupt din zodia "reformelor", oricum fără cap şi fără noimă şi să îşi propună proiectarea de la zero şi realizarea unui alt complex educaţional, privat şi public, bazat pe cu totul alte principii şi soluţii de organizare şi funcţionare, de la cele administrative pînă la cele de recrutare şi formare-dezvoltare profesională a corpului didactic, respectiv la structura curiculară şi metodologia şi infrastructura tehnologică a transferului educaţional. Pînă atunci, politicienii noştri vor continua suav să facă volte şi viraje elegante pe gheaţa subţire a "reformelor" fără cap şi fără coadă, dar mai ales fără nici o grijă că ar putea fi cumva, cîndva, traşi la răspundere pentru Dezastrul Naţional pe care l-au produs: marea pauperizare educaţională a societăţii româneşti, în plin secol XXI!!!