Alegeri suprarealiste

Precum domnul Jourdain făcea proză fără să ştie, partidele româneşti practică suprarealismul fără să-l cunoască. Simulând confruntarea electorală într-un dispreţ al politicii şi al cetăţeanului fără precedent, partidele noastre cele de toate zilele se joacă de-a alegerile. De la preşedintele jucător la partidele jucăuşe nu a fost o dis­tanţă prea mare. Ca într-un fel de turnir medieval, partidele mimează competiţia fără însă a periclita în vreun fel poziţiile de putere. Cel puţin o parte din programul suprarealist aşa cum îl definea André Breton în Manifestul său din 1924 de la "automatismul psihic" la lipsa de interes pentru "orice preocupare estetică sau morală" se regăsesc în aceste alegeri locale. Doar că nu asistăm ca atunci la o tentativă de "loviră de stat poetică", ci la un exerciţiu politic caragielesc: pentru ca totul să rămână la fel e nevoie însă de un mic spectacol electoral.

Substituindu-se alegerilor într-adevăr libere, aşa cum turnirurile înlocuiau războaiele dintre feudali, alegerile suprarealiste reproduc cadrul confruntării, dar nu şi efectele ei. Ori, democraţia miza tocmai pe controlul efectiv al cetăţenilor asupra aleşilor lor. Câtă vreme funcţia de supraveghere şi dreptul la intervenţie al cetăţeanului nu funcţionează, democraţia nu e decât un fals. Iar noii feudali români percep democraţia ca pe un inamic. Consumându-şi energiile în jocuri (ne)cavalereşti politicienii români aşteaptă să îşi primească la sfârşitul turnirului coroniţa cu lauri. Şi, tot aşa cum la apogeul lor, turnirurile erau o manifestare de putere a organizatorilor, alegerile locale trebuie să reconfirme forţa potentaţilor locali şi a finanţatorilor lor.

Trimiterea în confruntarea locală de la 1 iunie a multor politicieni de anvergură naţională e un simptom al suprarealismului sistemului politic românesc. Nici Blaga, nici Diaconescu, nici Orban - ca să ne raportăm doar la candidaţii pentru primăria Bucureştiului - nu au competenţe anume pentru politica locală. Contrafacerea alegerilor locale e dictată de politizarea lor aparentă. Căci dacă votul va fi politic, adică dat celor câteva partide aşa zis importante, rezultatul va fi nepolitic.

Incapabile să îşi îndeplinească cele două funcţii importante - selecţia aleşilor şi educarea politică a electoratului - partidele româneşti se discreditează, dar compromit şi viitorul României. Irosirea unui politician precum Cristian Diaconescu în confruntări locale va întârzia, dacă nu cumva va bloca, reforma socialismului românesc. Iar fără un PSD reformat, alternativa la guvernare nu se va putea constitui. Nici PDL, nici PNL nu vor fi astfel obligate să se adapteze unui context democratic şi real competitiv. Liberali, cu sau fără Tăriceanu, speră să rămână un partener de coaliţie, iar PDL, aflat sub dominaţia lui Traian Băsescu nu va avea motive presante pentru a începe construcţia doctrinară. Confuzia rolurilor între politica naţională şi cea locală este expresia confuziei ideologice şi a personalizării excesive. În aceste condiţii comedia-balet, în care personajele se joacă de-a politica doar pentru deliciul publicului, va continua. Dar cu ce preţ?