Alianţa NU

Dreptatea şi Adevărul au fost sloganuri electorale, iar alegerile, chiar şi anticipate, sînt de domeniul trecutului. Nehotărîrea şi Uitarea le-au luat locul. După opt luni de la alegeri, Alianţa conduce în preferinţele electoratului, dar nu convinge. Poziţia sa se datorează blocajului de la PSD şi încrederii în preşedintele Traian Băsescu. Venită la guvernare prin voinţa prezidenţială, alianţa nu a reuşit să depăşească complexul originar. Pentru că prin nominalizarea lui Călin Popescu Tăriceanu preşedintele a creat o majoritate parlamentară neomogenă, res-ponsabilitatea sa guvernamentală depăşeşte cadrul politic obişnuit. Alianţa se complace în această ambiguitate politică. Disputele instituţionale s-au dovedit profitabile pe termen scurt: ele ţin loc de program. Cea mai nouă, revocarea preşedinţilor celor două camere, este rezultatul unei confruntări amînate.

Deşi alegerea celor doi preşedinţi ai camerelor Parlamentului a fost contestată din motive procedurale şi morale, debutul mandatului prezidenţial al lui Traian Băsescu s-a făcut sub semnul improvizaţiei. Timpul a fost atunci aliatul PSD. Orice formulă de contestare a alegerii lui Adrian Năstase şi Nicolae Văcăroiu ar fi condus la blocaj instituţional şi criză politică, în condiţiile în care mandatul lui Ion Iliescu expira chiar în ziua în care erau aleşi preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului. Menţinerea celor două funcţii reprezenta o victorie a politicii de culise şi un semnal către clientela debusolată de rezultatul alegerilor prezidenţiale. Prioritatea mandatului prezidenţial a devenit consolidarea guvernării. Numirea guvernului şi investirea sa erau mij-loace pentru preluarea puterii.

Calculul politic şi-a dovedit, însă, limitele. Premierul Alianţei a primit votul de înves-titură, dar problemele Alianţei ca formulă politică s-au manifes-tat rapid. Incapacitatea de a negocia o soluţie de compromis în decembrie 2004 a prelungit excesiv confruntarea electorală. Ambiguitatea instituţională a devenit marca guvernării. Lipsa de armonie, caracterul forţat al colaborării, conflictele de autoritate au relevat publicului larg gradul de improvizaţie al alianţei. Abia după opt luni, Alianţa şi-a definit o strategie instituţională în privinţa camerelor Parlamentului, dar modificarea regulamentelor a fost un eveniment ratat. Obsesiva concentrare asupra schimbării celor doi preşedinţi a creat imaginea unei răfuieli politice. Miza instituţională nu a fost prezentată, comunicarea a rămas permanent deficitară.

Între PNL şi PD coabitarea este din ce în ce mai dificilă. Fotografiile de grup nu pot compensa atacurile permanente. Revenirea spectaculoasă a PD în sondajele de opinie, recunoaşterea sa de către Partidul Popular European, au relansat concurenţa internă. PNL nu are un plan B şi îşi fondează strategia pe resursele guvernării. Cele două partide s-au îndepărtat în cele opt luni de guvernare. Din social liberalismul iniţial nu a mai rămas decît amintirea. Şi celelalte partenere de guvernare, PC şi UDMR, s-au îndepărtat de ataşamentele doctrinare de campanie. UDMR şi-a redescoperit vocaţia creştin-democrată, iar PC a renunţat la social-liberalismul umanist. PD, devenit popular, nu se vrea şi creştin-democrat. Nimeni din cei de la guvernare nu mai reprezintă formal interesele categoriilor defavorizate. Acest electorat este disponibil pentru noi experimente politice. Lipsa alternativei şi dezgustul faţă de politicieni îl ţin încă departe de politică. Dar o decepţie în plus îl va împinge spre alte forme de protest.

Formula de coaliţie practicată de Alianţă nu a favorizat promovarea politicilor publice, ci doar numirea unor persoane agreate. Politizarea funcţiilor de conducere a continuat, dar colorată curcubeu. Remanierea a fost o probă în plus a tipului clientelar de politică. Nu noi proiecte de politici publice, ci doar persoane, unele incomode, au fost schimbate. Lipsa proiectelor a personalizat excesiv decizia, ceea ce duce la ineficienţă şi favorizează corupţia.

Starea conflictuală din PSD a acoperit pentru o perioadă carenţele structurale ale Alianţei. Dar acest alibi nu poate să funcţioneze la infinit. PSD nu a reuşit să fructifice situaţiile favorabile. Inadecvarea discursului şi lipsa reformei interne au limitat impactul principalului partid de opoziţie. Dar criza PSD nu poate acoperi criza Alianţei.