Arta ca investiţie, în vremuri fierbinţi

Pe o căldură ce lasă impresia că nu te poţi ascunde de ea şi pe o criză ce ori se întoarce, ori nu a plecat, mai mulţi jurnalişti care preferă subiecte din domeniul artei plastice ne-am întîlnit - pentru a doua oară - să discutăm despre piaţa de artă din Româ-nia, acum cu o temă fără echivoc: arta ca investiţie. Condiţiile sînt cele anunţate la început. Se petrecuseră o serie de fapte, comentate în această pagină, astfel că pretexte şi contexte eau din plin şi toate fierbinţi.

Printre altele, la Londra, la Bonhams, un tablouaş de Nicolae Grigorescu s-a vîndut cu mai bine de 5 ori mai mult. Într-un exerciţiu de sinceritate ca o hipnoză, mai mulţi participanţi la dezbatere - jurnalişti şi scriitori de artă, comercianţi şi investitori autorizaţi de artă - au recunoscut că au făcut oferte la licitaţia de la Londra. Dar cîştigătorul nu era în sală. Această creştere de preţ de la Londra demonstrează mai multe aspecte interesante. Deşi nu se petrece prima dată, este vorba de apariţia unui artist român care nu s-a afirmat în Occident, nu este de avangardă, ba chiar pare a nu fi înţeles şi apreciat decît de români, este drept, la superlativul absolut. În acest caz, piaţa londoneză fie a fost influenţată de veştile despre performanţele artistului pe piaţa românească, fie a fost influenţată direct de participarea românească. În ambele situaţii putem aprecia că sîntem tari.

În aceeaşi discuţie despre artă ca obiect de investiţie la vreme de criză, avem evenimentul recent de la Muzeul de artă din Constanţa, cînd au fost lăsate în custodie acestei prestigioase instituţii, pentru un an şi pentru expunere publică, două importante opere de artă achiziţionate din licitaţiile noastre de artă, la preţuri semnificative. Unul dintre cumpărătorii de la licitaţie, deponent la muzeu, este, aşa cum am mai dezvăluit, o arhitectă cu bani. Faptul că nu şi-a păstrat achiziţia pentru salonul propriu, ci o expune public într-un spaţiu consacrat, ne permite să consierăm că resortul achiziţiei era făcut în mare parte din interes investiţional. În perspectiva unei revinderi viitoare, faptul că a fost expusă într-un muzeu îi va aduce cu siguranţă cote suplimentare. Este vorba de o idee din care cîştigă toată lumea, inclusiv publicul, care trăieşte sub autorităţi inerte la ideea de artă plastică, străine de preempţiune şi pentru care intenţia de a face o donaţie reprezintă deranjul suprem.

Al doilea "expozant" de la Cons-tanţa este chiar primul Fond de inves-tiţii în artă, român şi el şi arta în care vrea să investească. Deşi în intenţiile acestui fond există şi închirierea operelor de artă în care s-a investit, adică au fost cumpărate, către instituţii serioase, care merită şi îşi pot permite să pună pe perete, fie şi cu chirie, o piesă valoroasă din toate punctele de vedere, "depunerea" de la Constanţa este una gratuită, cîştigul fiind în prestigiul suplimentar căpătat de paharul cu garofiţă pictat de Andreescu. Pictura a fost, oricum curăţată după aciziţionare, arată minunat şi un pedigree îmbunătăţit îi va asigura o bună re-vînzare, la maturitate.

Invitat la întîlnirea cu jurnaliştii de artă, administratorul acestui fond, Eugen Voicu, a oferit răspunsuri la întrebări şi imagini din interior. În prezent, fondul a adunat 1,2 milioane de euro şi este dispus să primească pînă la 5. Subscrierile se fac pe la începutul lunii. Deja au fost cumpărate vreo 20 de picturi, în multe dintre ele recunoscînd vînzări de succes din licitaţii. După vreo 3 ani, fondul va începe să-şi vîndă depozitele şi să dea înapoi banii, plus cel puţin un 15% promis, celor care au subscris iniţial. Printre investitorii fondatori, în număr de 33, care au subscris primii, se află şi două persoane juridice. Deşi ar părea o întreprindere futuris-tă pentru piaţa noastră de artă, aşa cum este conceput şi urnit din loc, primul Fond românesc de investiţii în artă poate fi o afacere de succes, cu impact dintre cele mai bune pentru arta românească, în ambele sale aspecte, producere şi desfacere. În termeni economici, desigur, desfacerea înseamnă vînzarea, şi nu demontarea obiectelor de artă.

Cu un stoicism demn de apreciere, investitorul în artă Eugen Voicu a primit sfaturi, oferte şi demonstraţii din partea participanţilor la în-tîlnirea jurnaliştilor de artă. După o umilă părere, un fond de inves-tiţii în artă, chiar dacă e primul şi singurul, nu are ca scop educarea publicului şi nici promovarea unor artişti de care nu se mai ocupă nici moştenitorii. Fondul de investiţii de artă are ca scop achiziţionarea acelor obiecte de artă care, pe piaţa dată, pot aduce un beneficiu cel puţin la nivelul propus, atunci cînd fondul a ajuns la maturitate şi arta se transformă în bani. Bineînţeles, acest proces nu este simplu şi nici identic cu fondurile de investiţii care au alt obiect, mult mai obişnuit, decît arta. Investiţia în arta contemporană românească este departe de a fi una rentabilă. Nivelul de preţ al acestei arte nu are niciun punct de sprijin, nimeni nu garantează o evoluţie previzionată, totul este întîmplător şi suspicionabil. Mai ales dacă se ştie că pe piaţă se mişcă un fond cu ceva milioane de euro în cont, cu unicul scop de face shopping. Faptul că ai fost cumpărat de Fond devine cea mai tare diplomă de merit sau titlu academic şi un propulsor atomic pentru pretenţii şi cotă. La fel, la final, vînzarea lucrărilor de artă, transformarea lor în lichidităţi, trebuie făcută subtil, fără gălăgie, pentru că o piaţă mică şi labilă se destabilzează uşor, emanînd fenomene ciudate, pe care nu le putem anticipa sau măcar bănui. Fondul s-a gîndit la multe dintre aceste aspecte, cumpără piese certe, ce vor evolua cel puţin pozitiv, finalul va fi unul transparent, tot prin case de licitaţie. Impedimentul iniţial, care promitea o afectare gravă a eventualului profit al Fondului de către comisionul perceput de orice casă de licitaţie pentru vînzările sale, a fost depăşit prin negocierea unor comisioane speciale pentru proprietăţile Fondului vîndute la licitaţie.

Discuţia despre artă ca investiţie a atras atenţia cît se poate de serios şi pitoresc asupra problemei expertizei în comerţul de artă. Nu este specialist sau observator al pieţei de artă care să nu poată da exemple spumoase de falsuri vîndute, uneori cu preţuri uriaşe, în licitaţii. În general, problema falsului în artă este complexă şi nicio piaţă, oricît de evoluată, nu poate spune că a rezolvat-o. Fără a face din "minte-mă, dar minte-mă frumos" o deviză, fără a fi de acord o cîtime cu aşa ceva, trebuie să recunoaştem că piaţa noastră este vulnerabilă la falsuri în cel mai mare grad: din cauza legislaţiei, din mentalitate socială, din sărăcie. Pe de altă parte, Lucian Georgescu, patron al galeriei Colors Art, care lucrează, şi el şi galeria, doar cu români, majoritatea de avangardă, afirmaţi şi apreciaţi în Franţa, a atras atenţia asupra marginalizării, hai să-i spunem lipsă totală de interes, pentru acest segment de mare prestigiu al istoriei internaţionale a artei. Şi care reprezintă o investiţie sigură, cu garanţii pe marile pieţe.

Interesant este că, dacă la întîlnirea de lansare a fondului, din aprilie, au participat mai ales analişti economici şi financiari, care nu prea pricepeau ce-i cu arta, mulţi dintre jurnaliştii sau cei care scriu uneori despre artă nu înţeleg fenomenul economic. Şi, uite aşa, ajungi să te crezi singur în Univers!