Arta face bani, câţi bani face arta?

O frumoasa iniţiativă a adunat la un restaurant aflat la înălţime, şi la propriu şi la figurat, mai multe persoane implicate în destinul artei ca marfă, în România. Selecţia a fost foarte bună, chiar perfectă, dacă mai ţinem cont că a fost foarte dis-cretă, găsind în reuniune cam toate persoanele implicate în modelarea pieţei de artă de la noi. Deşi uşor de anticipat, discuţiile au atins cote pasionale şi extreme de viziune. Inutil de spus că timpul s-a scurs fulgerător, mai ales pentru cei care, prinşi în circulaţia de iarnă grea bucureşteană, s-au aşezat cu întârziere la mesele rotunde. Astfel, mai erau multe de spus şi, cu siguranţă, mai clar, mai apăsat şi mai aplicat.

În general, discuţia despre piaţa de artă din România este acaparată de viziunea culturală, artistică, mai puţin economică a fenomenului. Nu ar fi o problemă, nici măcar guvernul României, cel puţin de la declanşarea crizei, în 2008, nu pare să fi dat o importanţă prea mare adâncimii în viziunea economică. Astfel, discuţia despre piaţa de artă românească a anului 2012 se bazea-ză pe amintirile boeme dinainte de 1989. În aşa măsură încât chiar se concluzionează că stăm bine acum. Depinde, desigur, şi din ce zonă te apropii de fenomen, dacă vii de acolo unde banii încă se mai flutură, nu poţi fi decât exuberant. Dacă vezi, însă, media dată de cei care nu ies, neexplicabil, din serie, nu prea ai de ce să te bucuri. În urmă cu câţiva buni ani, singura casă de licitaţie de atunci strâmba din nas când, deşi vedetele plusau serios, procentul de adjudecare la pictură şi grafică era de doar vreo 70-80 la sută. Acum totul s-a răsturnat, procentul anterior fiind al neadjudecărilor.

Şi totuşi, vânzarea de obiecte de artă sau de colecţie este o piaţă şi trebuie să respecte regulile acestei activităţi. Este drept că la noi casele de licitaţii sunt mai active pe plan cultural şi mai imaginative decât alte instituţii de profil, dar asta trebuie să vină numai dintr-un prea plin de iniţiativă şi cunoaştere; ar fi bine să discutăm şi de un prea plin de bani, care să le permită caselor de licitaţie, galeriilor sau altor temple ale comerţului cu artă să întoarcă ceva şi părţii de suflet al acestei activităţi, publicului larg şi, de ce nu, chiar creatorilor. Observaţia că producătorii de artă beneficiază oricum de vânzarea creaţiilor lor nu este mereu valabilă, arta contemporanilor în viaţă şi în putere fiind destul de rar pe simezele portabile şi extrem de efemere ale licitaţiilor.

Aşadar, obiectul de artă este şi trebuie să fie o marfă, ceea ce presupune automat un preţ ataşat de el. Puţine sunt bunurile culturale care într-adevăr au o valoare inestimabilă, dar acest aspect apare doar când e vorba de distrugerea acestuia. Atunci orice obiect frumos devine inestimabil, chiar şi casele demolate în prezent prin Bucureşti, cu o râvnă ce-l face pe Ceauşescu un leneş căruia îi mai scăpa şi o ezitare din când în când, păcat că nu i se prea opuneau. Dar dacă nu vrei să îl distrugi, ci doar să îl vinzi, atunci totul capătă un preţ. Până să apară în licitaţii, Sabin Bălaşa părea de nivelul fantasticului. Este drept că la noi, cam ce trece de o mie de dolari este enorm. Nu ştiam cât face un Bălaşa dar ştiam că este enorm. Cât costă o pictură de Bălaşa? Aoleu, tuuu ştiii cât e un Bălaşa? Nu. Nici eu, dar este enorm! Parcă şi enormul căpăta consistenţă metrică, cu multiplii două enoarme, trei enoarme, ş.a.m.d. Când a apărut prima pictură de Bălaşa în licitaţie, nu mult după dispariţia sa, am salutat momentul ca fiind o aşezare pe pământ a artistului, paradoxal, după moartea sa, când preţul ajuns în ceruri ar fi trebuit să decoleze şi mai rău. Preţul de atunci, deşi până în 20 de mii de euro, l-am apreciat ca fiind prea mare. Acum se oferă Sabin Bălaşa cu 2-3 mii de euro, în licitaţii, şi scăderea aceasta semnificativă este mai bună decât am crede, pentru că acum putem vorbi şi de artist, nu numai de infinita sa cotaţie. Iar artistul are pentru ce să fie apreciat.

Şi dacă ieşim din dragostea aceas-ta patologică, ce refuză fungibilitatea obiectului de artă, ajungem în zilele noastre, când nu avem deloc să ne bucurăm, chit că un foarte frecventat istoric de artă şi comerciant de succes, cu certificate, nu oricum, consideră că ar trebui să fim foarte fericiţi cu starea actuală. De ce? Pentru că înainte de 1989... Şi totuşi, astfel de opinii există la personalităţi ele însele bine cotate ale pieţei de artă.

Din păcate nu stăm deloc bine. Dacă Sotheby's şi Christie's au fiecare câte un sfert de mileniu, nu trebuie să aşteptăm şi noi tot atât până să devenim eficienţi sau măcar normali. În timp ce orice oraş european cu ceva istorie se scaldă în galerii şi oferte de artă, noi încă ne închipuim că hârtia decupată de bunica acum zeci de ani şi pusă în ramă învechită şi ea este ţinta unor devora-toare dorinţe de posesiune din partea unor colecţionari plini de bani, care ştiu cu arta şi au ginit ce ai tu de la strămoşi dintr-o privire. Nu este vorba numai de cultură aici, ci şi de o mentalitate traumatizantă de tranziţie, când ocaziile de mari îmbogăţiri erau la tot pasul. Sau aşa credeam noi că sunt.

O altă problemă care ne macină piaţa şi viaţa sunt falsurile. În România s-a ajuns la un nivel de infestare care devine sinucigaş. Suntem într-un stadiu autist de acceptare a falsurilor pe piaţa de artă şi doar comparaţiile cu decenţa şi probitatea de pe pieţele normale ne mai zguduie niţel pe la conştiinţă. Printre fenomenele ciudate, deviante, ale nestârpirii falsurilor este acceptarea lor în sfera noastră de valori şi efectul extern. În virtutea unor relaţii internaţionale în care intră comercianţii de la noi, relaţii cât se poate de onorante, află şi străinii cu cât se vinde un anume artist sau un altul, pe la noi. Şi când apare vreun ...escu şi pe la ei, scot din baza de date cotaţia româneas-că, pe care îşi bazează pornirea.

Pentru tonul optimist de încheiere am ales vânzarea Goldart, a doua pe acest an, un pic amânată şi ea, dar cu ceva noroc. Este o vorbă de ansamblu, să sperăm că nu numai norocul a vândut un Vermont cu 32 de mii de euro, un Horia Bernea cu 17 mii, un Sion, pictorul, nu vreun înţelept scos din obsesii, cu 10 mii, tot cât un Popescu, Ştefan Popescu de-al nostru.