Austeritatea este singura opţiune după iresponsabilitatea fiscală din ultimii ani

Într-o societate în care mai există o fărâmă de normalitate, introducerea unei moţiuni de cenzură cu titlul "Guvernare PNL - numele tău este AUSTERITATE" de către "opoziţia" PSD ar trebui să fie ignorată cu desăvârşire sau, în cel mai bun caz, să fie expusă ridicolului pe care îl merită.

Moţiunea "beneficiază" de contextul "favorabil" al creşterii volatilităţii de pe piaţa valutară, care a adus în prim plan spectrul atacurilor speculative împotriva acestei ţărişoare mult iubite.

Tocmai din acest motiv, trebuie subliniat faptul că de fiecare dată când autorităţile - trecute, prezente sau viitoare - apar în faţa cetăţenilor şi dau vina pe speculatori pentru evoluţii economice negative, fie că este vorba despre cursul de schimb, des­pre ieşiri masive ale capitalului sau orice altceva, putem fi siguri că totul nu este decât o minciună.

O economie cu structuri fundamentale solide nu poate fi pusă în genunchi de speculatori, ci doar o economie unde există dezechilibre majore şi supraevaluări artificiale ale activelor financiare sau a celor reale, care sunt, aproa­pe fără excepţie, rezultatul unor politici eronate şi iresponsabile.

Din păcate, acesta este stadiul în care se află şi economia României. După recesiunea din 2009 şi 2010, când Produsul Intern Brut real a înregistrat contracţii de 5,5%, respectiv 3,9%, creşterea economică s-a accelerat. Media creşterilor anuale din perioa­da 2011 - 2018 a fost de 3,9%, în condiţiile unui minim de 2%, în 2011, şi a unui maxim de 7,1% în 2017.

Cu toate acestea, în aceeaşi perioadă media deficitului bugetar anual a fost de 2,76% din PIB, pe fondul unui maxim de 5,4% în 2011 şi a unui minim de 0,6% în 2015.

O divergenţă extremă între creşterea anuală a datoriei publice şi a Produsului Intern Brut nominal s-a înregis­trat în 2009 şi a fost urmată de o perioadă prea scurtă în care economia a crescut mai rapid decât datoria (vezi graficul 1).

Efectul cumulativ al acestei dinamici adverse a fost dramatic. Datoria publică a lăsat în urmă PIB-ul, iar divergenţa s-a accentuat în ultimii doi ani (vezi graficul 2).

Cea mai mare parte a datoriei publice a fost finanţată prin emisiuni de titluri de stat pe piaţa internă, din care o cotă de peste 18% este deţinută de nerezidenţi. Aceştia deţin 19% din valoarea totală a emisiunilor de obligaţiuni în lei şi pot influenţa puternic costurile de finanţare, nu doar ale statului, prin vânzarea lor masivă.

Autorităţile declară, cu orice ocazie, că datoria este sustenabilă şi îndreaptă atenţia către raportul relativ scăzut, după "standardele" europene, dintre datorie şi PIB.

Din păcate, sustenabilitatea are altă definiţie. "Singura datorie sustenabilă este aceea care poate fi administrată şi în perioada de scădere a ciclului economic", a scris Michael Heise, economist-şef la Allianz, într-un articol de pe site-ul Project Syndicate.

O astfel de "şansă" am avut la criza anterioară. Acum datoria publică a "crescut" mult mai mare şi poate scăpa foarte uşor din "lesă".

Tocmai din acest motiv, aplicarea unor programe de austeritate preventive pot crea rapid bazele unei creşteri sustenabile.

Într-un articol publicat pe site-ul NBER (National Bureau of Economic Research), "Ce ştim despre efectele austerităţii?", profesorii Alberto Alesina, de la Harvard, Carlo Favero şi Francesco Giavazzi, de la Universitatea Bocconi, au sintetizat studiile referitoare la eficienţa programelor de aus­teritate.

Concluzia lor este că "politicile de reducere a deficitelor care se bazează pe reducerea cheltuielilor sunt mult mai puţin costisitoare din punct de vedere al reducerii producţiei pe termen scurt decât cele bazate pe creşterea taxelor", iar în unele cazuri s-a observat chiar o expansiune economică.

Adică guvernele trebuie să-şi construiască bugetele pornind de la venituri, în care să se încadreze cheltuielile, şi nu de la cheltuieli, pentru acoperirea cărora sunt necesare împrumuturi permanente.

Alesina, Favero şi Giavazzi au extins ulterior analiza până la nivelul unei cărţi, publicată în vara acestui an sub titlul "Austeritatea: când merge şi când nu merge".

În carte este prezentată definiţia acceptată a austerităţii, care indică "o politică de reducere semnificativă a deficitelor guvernamentale şi stabilizarea datoriei publice, prin intermediul reducerii cheltuielilor sau creşterii taxelor, ori prin aplicarea simultană a aces­tora".

Cu alte cuvinte, atât de hulita austeritate nu este decât faza de corectare a unor cheltuieli şi datorii nesustenabile, de care nu ar fi nevoie dacă bugetul statului ar fi administrat cu prudenţă, adică pornind de la principiul că veniturile nu pot fi depăşite de cheltuieli pe termen nedefinit.

De ce îşi permit partidele aflate la guvernare să ignore acest principiu simplu? Deoarece responsabilii pentru creşterea deficitelor şi a datoriei publice, mai ales când acestea au loc de-a lungul mai multor ani de creşterea economică puternică, nu răspund în niciun fel pentru greşelile făcute (n.a. am considerat că nu trebuie folosită şi ipoteza jafului intenţionat, deşi realis­mul ei se află sub un mare semn de întrebare).

Poate că ar trebui scris în Constituţie că orice politică de austeritate nu se poate aplica poporului dacă nu se aplică, de cel puţin două ori mai intens, şi reprezentanţilor acestuia de la nivel central şi local.

"Dacă guvernele ar urma politici fis­cale adecvate, nu am avea nevoie aproape niciodată de politici de austeritate", mai scriu autorii, care amintesc despre prescripţiile din teoria economică: bugetele guvernamentale ar trebui să aibă deficite în perioadele de recesiune, astfel încât să poată fi aplicate programe de stimulare, însă acestea trebuie echilibrate de un surplus bugetar în perioadele de creştere.

Dar este cu adevărat nevoie de programe de stimulare în perioadele de recesiune? Oare nu este recesiunea un semnal cu privire la alocarea ineficientă a resurselor, fenomen care este determinat în mare măsură tocmai de politicile economice ale guvernului şi cele monetare ale băncii centrale?

Autorii amintesc experienţa Italiei, Belgiei şi Irlandei, care au acumulat datorii publice mari la sfârşitul anilor "70 şi în anii "80, pe fondul unei creşteri economice relativ puternice.

Datoria de astăzi a Italiei, de circa 134% din PIB, este rezultatul politicilor fiscale iresponsabile din acea perioadă, având în vedere că bugetul ţării a înregistrat un excedent primar (n.a. fără sumele alocate pentru plata dobânzilor) în aproape toată perioada dintre 1995 şi 2018. Singura excepţie a fost anul 2009, când s-a înregistrat un deficit primar de 0,7% din PIB.

Cazul Greciei este, de asemenea, un avertisment pentru toate guvernele iresponsabile care "funcţionează" cu deficite majore în perioade de creştere economică. "Grecia a acumulat datorii imense la începutul acestui mileniu, pe fondul unei creşteri economice anuale de circa 5%", după cum scriu Alesina, Favero şi Giavazzi.

Consecinţele dezastruoase s-au văzut după începutul crizei financiare globale, în care "Grecia şi Italia au intrat cu datorii mari, care nu au putut fi justificate".

Un alt avertisment relevant pentru economia noastră vine de la evoluţia situaţiei din Spania şi Irlanda. Acolo nivelul datoriei publice a fost relativ redus, pe fondul veniturilor mari din taxarea sectorului imobiliar. Din păcate, aceste venituri s-au evaporat odată cu explozia bulelor imobiliare, iar astfel s-a ajuns şi la "explozia bulei fis­cale", după cum mai arată Alesina, Favero şi Giavazzi.

"Criza financiară a generat o criză a datoriilor deoarece a lovit economiile în care erorile politicilor fiscale au condus la un nivel periculos al datoriei publice", avertizează autorii, care mai subliniază că politicile de austeritate sunt foarte rar necesare ca urmare a apariţiei unor şocuri negative, iar "aus­teritatea este aproape întotdeauna rezultatul estimărilor incorecte şi a cheltuielilor excesive în raport cu veniturile".

"Cu toţii ştim care sunt politicile necesare, dar nu ştim cum să le implementăm şi apoi să fim realeşi", a declarat fostul preşedinte ale Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, încă din 2007, când era doar preşedinte al Eurogrupului.

Declaraţia a fost preluată de Alesina şi coautorii săi în contextul evaluării efectelor politicilor de austeritate pentru guvernele care le aplică. Ei sus­ţin că introducerea politicilor de austeritate nu trebuie să reprezinte neapărat "un sărut al morţii politice"

Pe de altă parte, afirmaţia lui Juncker nu face decât să arate ce se ascunde, cu adevărat, dincolo de "masca" declaraţiilor politice: nişte primitivi ahtiaţi după putere, indiferent cât de groasă este "spoiala" europeană.

Având în vedere dilema fostului şef al Comisiei Europene, soluţia pare evidentă: limitarea oricăror posturi de decizie sau de reprezentat parlamentar al poporului la un singur mandat, fără niciun fel de pensii speciale sau alte privilegii ulterioare.

După iresponsabilitatea fiscală a ultimilor ani, austeritatea nu mai este doar o opţiune, ci o necesitate. De modul în care autorităţile comunică cetăţenilor acest lucru depinde fundamental perspectiva dezvoltării ţării noas­tre.

Oare nu ar fi cazul ca, după trei decenii de jaf şi iresponsabilitate, să luăm în considerare şi această cale? Sau este nevoie de o revoluţie adevărată, cu toate implicaţiile sale, pentru acest lucru?